envi

Am gasit poezia de mai jos pe blogul lui Arhi. Ca un preludiu la ce veti citi, eu personal nu am nimic CU CURentul pana cand adeptii nu-si ies din atributii si depasesc anumite limite. Fiecare sa-si croseteze drumul prin viata cum doreste. Nu am nimic nici cu tipul care a scris chestia de mai jos, dar asa ceva trebuie mentionat de oricate ori posibil. Inchei prin a va marturisi ca am banuit ca asa ceva exista printre scrierile emo-uletilor de acest gen, dar totul pana cand am si VAZUT. Asadar… (cu mentiunea ca restul veti gasi aici)

Coala de hartie

Azi mi-am taiat o vena…asa a fost sa fie
Si mi-am manjit peretii toti cu ura,
Apoi am desenat un zambet pe coltul de hartie
Si-am ras superior… doar sunt de rasa pura.
M-am apucat sa scriu, pe coala mea murdara
Si-am scris cu cioburi si cu lame imbibate-n sange,
Tot scriu prostii, mi-am zis, de ce sa stric cerneala,
Mai bine-mi tai o vena si scriu cu tot ce-mi curge.
Am desenat si versuri, am mazgalit lumina,
Din mana-mi tremuranda a luat conturul ceata,
Razand fara-ncetare de lumea ce-o sa vina,
Din ochii mei supusi am dat simtiri de gheata.
Dar cine sa priveasca pe coala mea, de sange albastrita?
Si cine sa gaseasca, prin randuri, durerea ce-am prescris?
Pictand cu lame mari si mana-mi ofilita
Al cioburilor aspru si ruginit tais.

M-am plictisit de haine! Sunt satul de haine. Nu le mai suport. Cand trebuie sa plec undeva si-mi deschid dulapul si incep sa analizez unde anume ma duc, de ce, cat stau si trebuie sa-mi configurez tinuta. Ca daca e nu stiu unde nu poti sa mergi in culori nu stiu de care, ca daca e acolo poti sa mergi oricum dar si acest “oricum” are o limita. Nu taica, ma imbrac cum vrea muscle-ul meu! Comoditatea mea vestimentara este pe primul loc.

Urasc sa merg la cumparaturi de diverse “toale”. Nu suport probatul de haine de niciun fel. Totdeauna, cand merg la cumparaturi, imi spun in gand aproape obsesiv “Dar-ar Dumnezeu ca prima sau a doua sa-mi fie buna si sa plec naibii catre ceva mai placut!”. Fratele meu, nici macar o cravata, o amarata de bucata de cateva zeci de centimetri patrati, nu mai poate fi cumparata rapid si fara suferinta! Imi aduc aminte ca, acum o iarna, am mers sa-mi iau o geaca noua. Mi-a luat patru ore, trei mari complexe comerciale si vreo cinşpe modele probate. Nu mai puteam, eram epuizat! Si totusi nu sunt muiere. Cum rezistati mai femei la asemenea chinuri?!

Nu mai vorbesc de pantofi. Cand vine vorba de orice fel de incaltaminte, totul parca se modifica. Pantofii totdeauna trebuie sa se asorteze, ei nu sunt piese de sine statatoare. Cine se imbraca numai in pantofi?! Vrei tinuta sport, iti iei pantof sport; vrei sa faci sport, iti iei adidasi; e seara de bal, nunta, banchet? pantofi eleganti, niciun “dar”; te gandesti la o tinuta casual, de oras… si aici e un altceva! Apropo, i-ati vazut pe cei care probeaza pantofi in magazine? Parca-s niste zombie, merg cu fata inainte, cu ochii atintiti intr-un punct fix, gura nitel cascata si repetand obsesiv cu o voce inceata “Mhm, ma simt OK, sunt comozi… imi plac cum se aseaza, nu ma strang si sunt parca mai buni decat aia pe care i-am probat dincolo”.

Insa, intr-un final, fie ea o haina, fie un pantof, ne hotaram. Si atunci incepem sa avem in gand tot felul de voci. Vocea cu decizia “Parca e mai misto decat ailalta si mai comoda, dar cealalata era de un maro mai interesant, ce sa fac…”. Apoi vocea cu pretul “E cam scump, nu stiu ce sa zic, dar daca tot imi iau o data la jumatate de an ceva nou de genul asta, hai sa cheltui acum, desi nu-mi raman bani pentru vineri seara…”. E greu, e o batalie grea de tot! Se incheie intr-un final, dar totdeauna o patim in continuare, pana acasa, sa inca punem la indoiala decizia. Nu-i nimic, stiti ce fac eu? Ce-mi iau nou, port prin casa vreo cateva ore, orice as face si nu ar putea deteriora recenta achizitie. Cred ca o data am si adormit cu o pereche de adidasi Reebok care-mi placeau foarte mult!

Am inceput, insa, sa ma imbrac exact pentru a fi imbracat si pentru a-mi fi cat mai comod posibil. Asa ca, daca sunteti la vreo nunta si vedeti pe cineva la blugi si camasa scoasa din pantaloni, eu sunt acela! :) See you there, mates!

Incepusem sa cred ca orice s-ar mai intampla ar fi mireasma de parfum fata de toate cele prin care trecusem. Se intamplase ceva grav, ceva ce a destabilzat un intreg sistem de valori, principii si reflexe. In fata mea se prabusea un castel de carti cladit cu sudoare, uneori pana la sange. Mi se parea straniu ceea ce priveam acum, ceea ce simteam.

Intr-o prima faza, nu constientizam mare lucru. Eram intr-un soc psihologic, pe alocuri chiar motoriu. Mi se intampla, si nu tocmai rar, sa nu am muschi cu care sa ma pot misca. Simteam ca mi-as dori sa iau o pauza si de la respiratie, daca as sti ca nu mor. Desi subconstientul ma cam tragea catre situatii cu un ridicat risc de fatalitate. Nu puteam sa percep semnalele si nu aveam capacitatea sa disting raul de bine. Pierdusem ceva care a fost alaturi de mine ani de-a randul, la bine si la rau, fie ca afara ningea sau erau o mie de grade la nivel de macadam, fie ca cei din jur erau alaturi de mine sau hotarau ca acum trebuie sa fiu pe cont propriu.

Disparuse! DA, asta e verbul potrivit, disparuse! Tot ceea ce altadata reprezenta aceasta pseudo-fiinta, acum se cam evaporase. Niciodata in viata mea nu mi-am dorit sa dau timpul inapoi pentru ca am vrut, de fiecare data, sa imi asum greseala, vina si responsabilitatea. A da timpul inapoi, a muri, astea sunt chestiuni care simplifica. Nu sunt sado masochist, sunt doar adult. Merit calea dificila atunci cand comit o greseala. Acum insa, gandindu-ma, nu intelegeam deloc unde am gresit. Ca niciodata, mintea mea nu putea sa traseze si sa schiteze exact faptele, problema, ipoteza si concluzia… Ma simteam cu adevarat un inapt in fata unei probleme, teoretic, simple. Cum sa procedez?!

Un mit candva puternic, e acum gunoi! Trebuie sa trec peste asta si cu cat mai repede cu atat mai bine… Mi-am schimbat televizorul! Ramai cu bine, brav prieten! Voi pastra pentru totdeauna telecomanda!

Stand, vegetand si neproducand decat hrana pentru populatia botanica a imprejurimilor, am reusit sa imi aduc aminte o fraza cu care ma mandresc:

Do i have to give up ME to be loved by YOU?

Gandindu-ma apoi la ea, am realizat ca nu trebuie sa i-o zic sub forma interogativa. Asadar…

I’ll give up ME to be loved by YOU!

thanx aceluiasi fulgerica…

Epic…

La o ora din noapte in care, in lista mea de messenger, suntem doar eu si doua firme de taxi, nu pot sa nu ma gandesc la… incaltaminte! Nu am vreo pasiune feminina catre acest departament, imi vin in cap altfel de ganduri apropo de incaltarile noastre cele de toate zilele.

Va dati seama ce fel de viata au papucii, in general?! Noi, consumatorii si utilizatorii si pasionatii si shoe-aholicŞii, ne bagam, literalmente, picioarele in ei! Deja aici avem o problema. Cui ii convine sa-si bage altcineva picioarele in el?! E fie o dovada de lipsa de respect si de dispret si de desconsiderare, fie o jignire mai blanda, oarecum, ca si gravitate, dar o jignire. Pai asta le facem noi lor, pantofilor de orice fel?!

Apoi, cat de plictisitoare poate fi viata de papuc! Oriunde ai fi, zaci. In intuneric, in ploaie, in dulap sau la intrare pe hol, nebagat in seama decat ca sa-l aratam la altii, ca pe un animal la circ, sau ca sa-l scoatem la treaba, ca pe un sclav. Pe deasupra si neplatit. OK, de acord, ii mai dam cu crema si-i spalam, uneori ii lipim… Practic ii machiem, le facem baie sau ii ducem la medic. Mare scofala, si cainilor li se face asta.

Noaptea insa, ii lasam de izbeliste. Dar eu cred ca atunci incepe night-life-ul papucarimii! Va intreb, cum de noi lasam seara doua sau mai multe perechi de incaltaminte aranjate si ordonate suficient, ca a doua zi sa-i gasim unii peste altii?! Ce se intampla peste noapte? Incepe distractia, se danseaza? Pantoful elegant ia o sanda la dans, ii da un Kiwi Pratico de baut si apoi o duce mai la stanga la o incalecare, cu sau fara sentimente? Slapii si adidasii sunt surferii si respectiv metrosexualii? Ma intreb care din incaltaminte sunt homosexualii… Cum e barfa intre papuci:

- Ai vazut-o fata pe aia, ce cusatura desirata are?!
- Da tu, o nesimtita, umbla asa pe gresie…

Cred ca, de departe, cei mai blestemati sunt pantofii sport, adidasii. La inceput ii luam pentru ca ne place tinuta sport, asortata desigur cu acest tip de incaltaminte. Peste un timp, ce poate varia de la cateva luni pana spre un an, chiar doi, ei devin deja incaltaminte de “hai pana la magazin” sau “hai jos la o tigara, repede” sau “trebuie sa dau o fuga pana la vecina, ma grabesc”. Situatia se complica cand ei devin utilizati doar in activitati sportive. Si nu ma refer la jogging sau ping pong, ci la fotbal! La orice fel de fotbal sau joc in care se foloseste principiul “cu sutul in minge”. Cu adevarat tragic e insa momentul in care ei se rup de tot, chiar si dupa vreo doua-trei lipiri, si devin fie gunoi, fie de dat la vreun tigan sa-ti care vreo patru saci de moloz, vara, la renovari.

Pantofii sunt o rasa blestemata. La inceput sunt niste bijuterii, dar pe masura ce trece timpul incep sa emane mirosuri insuportabile, ne enervam ca se intampla ceva cu ei cand ne asteptam mai putin si, in final, ii aruncam. Poate ar trebui sa-i reconsideram putin… Dar de fapt, toata lumea si oricine si orice se naste pentru a muri! Purtati-i pana mor!! :)

P.S. : De ce le spunem adidasi? Eu stiam ca e pentru ca, imediat dupa revolutie, era in voga si oarecum unica pe piata autohtona marca Adidas, si asa cum acum lumea isi ia o pereche de Nike-uri sau de Pume, lumea pe atunci isi lua Adidaşi… Si s-a intiparit in mintea si limbajul romanului termenul de adidas pentru pantoful sport. Ma insel?

Asadar, observati din articolul de mai jos, ca azi a fost o zi plina in care s-a mers mult cu diverse mijloace de transport, recte autoturisme de tip taxi sau “a lu’ frate-miu”. Ceea ce ma surprinde pe mine e calitatea divertismentului de prost gust cu care ma delectez la absolut fiecare plimbare cu masina in Iasi. Si nu numai in Iasi…

Spre exemplu, va povestesc cu liniuta de la capat ce am vazut astazi:

Intr-una din cursele cu taxi-ul, pe mult stimatul bulevard al Independentei, la trecerea de pietoni semaforizata de langa intersectia cu Podu’ de Fier si Sararie se opresc patru indivizi. Semaforul urma sa se faca verde pentru pedestrasi, rosu pentru divizia de automobile cu roti si nu numai. Din cei patru, trei erau intr-un grup iar acest al patrulea (nefericit) ajunsese din urma, insa cu siguranta nu era cu grupu’. De ce? Cei trei paseau deja spre trecere, al patrulea pe langa ei, moment in care cel de langa acest al patrulea al meu scuipa! Spre in jos! Probabil nevinovat, il imbalsameaza pe “colegu’ ” pe papuc (zic eu). Baietii mei, pui de lei, in mers si pe trecere, incep sa-si ceara socoteala unul altuia. Genul acela de cocosi ieftini, caci erau cu ghiozdane in spate. Erau liceeni, deci categoria “bataus profesionist – da-mi o tigara ca te tai! – ce-as freca-o pe profa”! Imi pare rau ca intre timp s-a facut verde pentru noi ce din masini… Care ati vazut intamplarea va rog, scrieti-mi si mie cum s-a terminat.

Deja sunt in masina cu fratele meu. Un Aveo. Irelevant! Suntem in Bucsinescu, cum coboram de la Spitalul de Copii. Acolo e un semafor care, ca orice semafor cuminte, are toate culorile. Bineinteles ca prindem rosu. Civilizat fiind asemeni mie, fratiorul trage fiara la un trei metri sanatos de zebra, sa-i fie si pietonului comod sa treaca strada, altfel lata-n draci in zona aia. De unde! Deodata m-am simtit ca-n Need for Speed! Doi din stanga si unul din dreapta, pe langa masina in care eram noi, rapizi si cu o frana brusca in concluzie, se aseaza in fata noastra, paraleli unul cu altul, cu o treime de masina pe trecere, desi secundarul de la semafor arata un 24 clar! Mai departe, judecati voi…

In a treia masina pe ziua de azi ajung, unde oare?, la un semafor ROSU! Coada! Pai unde dracu-n tara asta nu e coada?! Ca si ca sa te ingroape stai la coada. Soferul cu care eram, linistit si intelept cat sa priceapa ca va sta suficient acolo, “incuie” masina pe pozitie statica, asteptand verdele! Intre noi si al’ din fata, vreo doi metri buni, hai chiar trei. Un destept din spatele nostru incepe sa claxoneze. Ne uitam la semafor… ROSU! Claxonu persista. “Bai ce chicken-şii mei vrea asta ma? Ai pana? Ce ai?” il intreb pe tovarasul de la volan. Normal ca nu avea nimic. Tipul din spatele nostru nu concepea acea distanta intre noi si cel din fata. Mai omule, e rosu, se sta pe loc! Cu ce Easter-ul ma-sii te ajuta metrii aia putini, in plus?!?! Explicati-mi ma si mie, poate nu-s eu sofer si astfel nu pricep legea carosabilului!