envi

Tramvaiul 11 e bun si rau. Leaga capatul Daciei de mijlocul Tatarasiului prin Zona Industriala. Peisajul nu e nici pe departe feeric in fiece perioada a anului, zilei sau vietii. Dar pentru unii e indispensabil iar pentru altii un cosmar. Asadar, el exista!

Era iarna si ger. O seara din aceea in care luna e plina, rotunda si luminoasa ca-n bancul cu rusii care o vopsesc rosie si americanii scriu pe ea Coca-Cola. Trebuie sa ma urc in 11 musai, trebuie sa ajung la loc acasa. In vremea aia locuiam in Tatarasi, eram in anul intai. Biletul de o calatorie costa 1 leu iar tramvaiul pe ruta asta era doar de acela vechi, mono-vagon sau cum dracu’ ii zice. Rosu sau galben!

Al meu era rosu de data asta. Nitel mai atragator, dar nu din acela in care sa fiarba caloriferele. Ba chiar sunt sigur ca era mai frig in el decat afara! Aveam un drum lung in fata, asa ca imi compostez rapid biletul, imi caut un scaun liber intr-un tramvai in care eram, cred, 6 calatori in total, imi pun castile in urechi asemenea unui anti-social convins(de fapt de frig) si gata! Familial, Podu de Piatra, Gara Internationala, Bazar, Piata Nicolina… stiu traseul pe de rost. Nimic nu ma poate surprinde; deci voi ingheta pana acasa.

La urmatoarea statie dupa Tesatura insa, se urca ea. Am vazut-o instantaneu caci locul meu era la patru metri de usa pe care a intrat ea si eu stau cu fata catre intr-acolo. Am o slabiciune pentru brunete cu ochelari si cu parul cret. Bun, dar ea e totusi mai spre roscat, ea are doar niste bucle largi, nu-i nici pe departe creata concret! Si totusi…

In tramvai eram doar eu si o doamna, undeva in celalalt capat. Locuri garla, ea totusi se aseaza in fata mea pe diagonala, eu fiind plasat intr-un set din acela de patru, doua cate doua, fata in fata. OK, sunt la camera ascunsa? Cu tot tramvaiul la dispozitie, TU te asezi in fata mea?! Oare a dat v(b)atmanul drumu’ la caldura? Mi-e cald!! Are ochelari, imi place de mor! Si o geanta cuminte. E toata in negru si nici nu-si scoate, ostentativ, telefonul. Discret, imi inchid muzica din urechi. Cantau U2…I Still Haven’t Found What I’m Looking For. I’m sorry Bono, eu da!

Bun, dar eu sunt un taciturn. Si apoi sunt intr-un tramvai 11 ce merge la relanti prin Industriala intunecata si nepavata nici macar pe trotuar intr-o iarna pe la 9 seara…Oh boy, all ods against me! Pana si EU sunt against me. Deodata aud “Nu te supara, nu stii cat e ceasul? Ummm…mi-am dat seama ca ai inchis muzica, poti sa-ti scoti castile”. Depleted pride! “Noua si douazeci…si cinci chiar! Iti dai seama ca m-ai varuit, nu?” VARUIIIIIT? Ce ai ba, esti in clasa a 9a? Cum sa zici asa ceva?!?! Dumb ass!

Ea rade! Nu-i rau…o fi ironic, o fi sincer, rasul ala imi place! Am 1-0, cel putin din punctul meu de vedere. Tramvaiul se opreste, dar sunt sigur ca nu are cum sa coboare in statia asta. Vreau o fraza cu care sa continui, dar mi-a inghetat tot capul si nu stiu nici macar cum ma cheama. Ah, asta e…“Mihai…” si intind mana, riscandu-mi ultimul dram de mandrie, caci daca se uita in alta parte cobor EU sigur la urmatoarea, chit ca nu am ce cauta acolo! “Irina, mai degraba speriata decat incantata…”. Haha, faci pe desteapta cu mine, ma enervezi! Imi curge deodata prin vene adrenalina si tupeu, chestia asta se intampla o data in viata; ma arunc asemenea japonezilor in vasele de razboi americane! “Daca erai speriata, te asezai undeva mai langa doamna din spatele nostru, din capat”, ii zic fara sa fac vreun gest sau sa ma uit daca doamna mai era acolo. “Care doamna?” … OH BOY!!!

Nu merge nimic, ma simt ca in fata unui pluton de lapidare format din jucatori profesionisti de oina. “Aaaa, doamna care a coborat adineauri!”. Thank YOU!! Thrill me, kill me si totusi tot ea m-a salvat! “Da, ai oarecum dreptate…”, imi zice, pe un ton care sugera faptul ca am fost on target. E clar, nu-mi mai sta nimic in cale! Eu pana acum am lasat totul sa treaca, acum imi voi lua ce e al meu! Pod Metalurgiei urmeaza iar eu nu doream acum decat sa…

“Eu cobor aici…mi-a parut bine, pa!”… S-o fi suparat Bono pe mine!