Din casti imi rasuna o piesa reggae. Midnite, e preferatul meu. Sunt plictisit de cei care ma intreaba, atunci cand le spun ca ascult reggae: “Ah, Bob Marley? Prostii din alea?”. NU! Nu din alea! Parca e, insa, cam incet, asa ca dau putin mai tare. Nu cred ca as putea supravietui altfel unei calatorii prin oras la acelasi nivel cu oamenii de rand. Nu din cauza lor, Doamne fereste! Din cauza altora…
Cobor din autobuz. N-am fost in viata mea in zona asta. Am un sentiment ciudat, sinistru. Parca nu sunt la mine acasa, cum sa va explic… Dar nu ma intelegeti gresit, ma simt bine. Sunt doar eu si cu mine, sunt singur, totdeauna mi-a placut sa fiu singur. Am castile pe urechi, nimeni nu ma vede, toata lumea vede prin mine. Sunt transparent; ador sa fiu insesizabil si sa ma vad atunci cand conteaza! Restul lumii, insa, conteaza atat de putin acum, incat imi impun sa nici nu-i constientizez existenta.
In jurul meu sunt numai straini. Nu-i cunosc, dar si mai placut e faptul ca EI nu ma cunosc pe mine. Ne leaga doar faptul ca impart acelasi spatiu si moment in timp cu ei. Deranjant? Nu stiu… Depinde! De fapt nu ma intereseaza! Eu am gandurile mele, muzica-n urechi si o placere de a putea fi detasat de mediul inconjurator in acelasi timp facand parte din el. Ma plimb, practic, prin acele ore din zi cand lumea e bizara, putin mai abstracta decat e de obicei. Sunt un spectator.
E frumos, e colorat. Blocurile lui Ceausescu sunt acum colorate, oamenii din jurul meu n-au riduri pe fata, sunt pasionati de opera si calatorii, nu au prejudecati de catifea si sunt militanti pro-”scoateti claxonul de pe autoturisme”. In mintea mea sunt mandru ca fac parte din filmul asta. E creatia mea si sunt regizor-actor. Nimic nu se poate intampla altfel decat imi doresc eu. Nu-i nimic mai placut decat sa detii controlul asupra situatiei. Poate si de asta nu-mi doresc sa fiu sofer in Romania…
Fie ca e dimineata sau mijlocul noptii, fie ca ploua si se creaza curcubeu au ba, fie ca ninsoarea se depune ori nu si chiar daca data viitoare nu voi mai putea merge trei statii fara sa compostez biletul, muzica din castile mele e de fapt o liniste in care ma refugiez.
Iar atunci cand ma voi mai plimba prin mediul urban ostil si gri, rece si care ucide lent, o sa-mi iau cu mine castile. Caci ele sunt mai fidele chiar si decat o femeie care sa-ti sopteasca la ureche, tandru si erotic, tot ceea ce vrei sa auzi! Castile nu-ti cer sa le iubesti, te iubesc ele pe tine asa cum iti doresti! Trebuie sa fiti de acord cu mine cand spun ca iubirea setata de un simplu buton este simpla si exceptionala…
Etichete: casti, muzica, oras, urban
