envi

Acum vreo cativa ani am facut o scurta vizita acasa la, pe atunci, viitorii nasi de cununie a fratelui meu. Oameni cumsecade, cu cariere beton si o viata pe care multi si-ar dori-o. Casatoriti de cativa ani bunisori, doi copii etc.

Oamenii se iubesc extraordinar de mult. Nu trebuie nici macar sa fii atent si iti dai seama ca se iubesc unul pe altul mult mai mult decat conceptia oricui despre iubire totala. Nu-si incheie niciodata o convorbire la telefon fara un “te iubesc” mai sincer decat spovedania, se privesc ca doi adolescenti care s-au cunoscut acum o saptamana si sunt “turbati” realmente unul dupa altul. E frumos. Frumoasa si viata lor dar e si frumos sa-i privesti desi, la prima vedere, ar putea sa fie cam mult sirop sau, uneori, deprimant. Fals! Eu, de exemplu, mi-as dori sa traiesc o asemenea poveste candva…

Despre ce vreau sa va povestesc eu, de fapt. Asadar, fusesem intr-o seara la ei, eu si frate-miu. O scurta vizita, de fapt un comision daca nu ma insel. Ne asezasem sa ne tragem putin sufletul si sa schimbam cateva vorbe. Acasa era doar nevasta. Ar trebui sa va mentionez, in acest moment, ca pe el il cheama Florin. OK, mai departe…

In timp ce noi discutam cu doamna, ajunge si Florinel acasa. Obosit dupa o zi de munca, isi saruta nevasta, ne saluta pe noi, da o raita in camera copiilor sa-i vada si pe ei si se aseaza in fotoliu, la cioace cu noi. Lumea debita diverse, discutam de Queen, despre publicitate, despre sarmale cu afumatura, genul de subiecte random care le intretii la un pahar de orice si de vorba.

La un moment dat, suna telefonul doamnei. Raspunde… A ales sa vorbeasca de fata cu noi, nu era mare chestiune de ascuns plus ca ne cunosteam de mult, in fine frate-miu ii cunostea de mult iar eu eram… neinsemnat. Lumea a tacut astfel incat convorbirea sa mearga repede si fara probleme. Am inteles ca era, culmea, vorba despre un nene pe care-l chema tot Florin. Florin-sotul ne soptea ca e seful ei de la munca, ca au un proiect destul de idiot si sunt multe detalii de care trebuie avut grija ca de butelie. Dupa explicatie, de altfel neceruta expres, tacem din nou, parea un telefon scurt.

Ultimele fraze ale convorbirii: “Da, Florin! Sigur, le aduc maine dimineata, stai linistit. Da, da am inteles, schema cu interiorul acela si cele doua avize pe care o sa le ridic de la administratie. Sigur, Florin, nicio grija. Da, Florine! OK, noapte buna, te iubesc, pa!”

Noi am inghetat, cu tot cu barbatu-su. Te iubesc?! Cui? Aluia din telefon? Cu sotu-tu la un metru jumate’ in stanga ta? Oh boy… A inchis telefonul si nici nu si-a dat seama. Florin-sotul a spus, razand:

- Cred ca tocmai i-ai zis sefului tau ca il iubesti!
- Poftim?
- Da, la sfarsit. Ai zis, da Florine, noapte buna, te iubesc!
- Oh Doamne, serios?! Mai baieti, adresandu-se noua, si voi ati auzit?!
- Mda, asa ai zis… a grait si frate-miu cu jumatate de gura.

Va dati seama ca totul a fost o greseala si ca ea, obisnuita sa-i spuna tot timpul, oriunde si sincer, “te iubesc” sotului ei pe care-l chema Florin, a spus si acum, absorbita de neatentie si de numele identic cu al ei sot. Oare prea multa iubire mai si strica, uneori?