Intr-o zi fermecata de primavara tarzie, m-am hotarat sa merg acasa la un amic. Statea in chirie cu prietena lui si ma invitase, de mai demult, pe la ei. Se mutasera de oarecum curand si eu eram, probabil, singurul apropiat al lor care nu trecuse pe la ei.
Ajung intr-un sfarsit de seara. Pe la opt si ceva. Nu m-am dus cu mana goala, evident. Am cel putin sapte ani de-acasa, asa ca am trecut frumos pe la o pizzerie din apropiere, am luat o pizza, patru beri in doze si o sticla de Fanta la un litru.
Dupa vreo patruzeci de minute de vazut apartamentul, am sarit tustrei pe pizza aia mare, rotunda si inca aburinda. Ei de la munca, eu de pe drumuri, foamea-n casa ei zacea cand te uitai la noi. Aici intervine partea… delicioasa a povestioarei. Ca orice pizza normala, era taiata in opt. Euclid, Thales si Pitagora n-au reusit sa-mparta optu-n trei, deci era clar ca nici noi n-aveam cum sa o facem. Nu ca s-ar fi pus problema impartirii de genul asta. Dar sa vedeti…
In cutie ramasesera doua felii. Eu mancasem trei, colegu’ si el doua… Cand, deodata, in cutie mai era doar una. Domnisoara isi luase si ea a doua felie. Si incep sa ma gandesc:
Eu am mancat trei, el doua, ea si-o mananca pe a doua. E clar, ea a iesit din joc, ea o fata de doua felii, ea nu poate mai mult de doua felii. Inseamna ca e intre mine si amigo…
Musc din felia-mi din mana si-l privesc, pe sub gene, pe “adversarul” meu. Tehnic vorbind, era a lui, insa de ce nu ar fi si a mea?! Oricum, eram singurul care numara… Privirea lui insa facea cat o mie de cuvinte:
Trei felii si se uita s-o ia si pe a patra. Nu-i de mirare ca-i cat un tanc! Nicio problema, pe felia aia scrie, cu carnaciori, numele meu, Panzere!
Incepusem sa-mi fac griji! Facuse contact vizual cu ultima felie din cutia de carton patata de ulei. Trebuie sa ma grabesc si sa pun mana pe triunghiul ala cu baza rotunda, musai. Si repede! Incep sa grabesc ritmul… La naiba, il vad si pe el facand acelasi lucru… Cu un ochi eram la el, cu unul la felia din patrat si cu al treilea la amica mea prin alianta. Privirile ei nu spuneau mai nimic, din fericire. Sau poate nu spuneau pentru ca nu aveam eu timp sa le studiez. Ma indoiesc ca nu avea nimic de spus de moment ce avea, in fata si in dreapta ei, doi narozi care muscau din doua felii de pizza ca doi pustani din sanii virtuali ai Pamelei!
Cu greu, dar triumfator in suflet, termin felia din mana mea. Nu ma mai poate opri nimic, a patra va fi a mea. Voi fi satul si, pe deasupra, castigator! Ce mai conta ca aceasta competitie era iscata din prostia barbateasca?! EU am castigat! Dar…
… Cand sa apuc sa-mi iau trofeul din cutie, o mana fina si data cu oja rosie ca sangele de porc, imi fura aurul din fata mea! Imi pare rau ca nu era nimeni acolo sa fi pozat patru ochi disperati si o gura in febra musculara de la mestecat agresiv…
Nota: Articolul e o poveste cu nicio legatura-n realitate… inca! Tratati-o ca atare…
Etichete:
amici,
personal,
pizza,
prostii
