envi

Iarasi e doua si un sfert si sunt cu ochii cat cepele! Orice as face, nu reusesc sa revin la normalitate. De fapt, de ce sa ma plang sau sa ma mir? Cum imi permit asa ceva de moment ce urasc normalitatea banala si gust oricand ceva, catusi de mic, deasupra normalului. In limitele decentei si logicii, atentie. Nu sunt vreun nebun indescifrabil…

Vreau sa ies din casa, vreau sa fac ceva. Si automat, ca si atunci cand ai dorinta arzatoare, imi gasesc un motiv: vreau o tigara. Sigur ca nu am niciuna pe nicaieri ascunsa. Da, la 22 de ani inca mai pufai pe ascuns. O fi de blamat, de ras, dar cine sunteti voi sa va dau eu socoteala apropo de… socotelile mele?! Mama ma stie ca o lacrima pura si impecabila, de ce sa-i dau de pamant acest mit care ma avantajeaza? Fericirea ei, linistea si satisfactia mea.

Procedez astfel in a ma imbraca. Rapid si in liniste, sa nu trezesc pe nimeni de prin casa, nu vreau scandal si explicatii in plus si in miez de noapte. Gata echipat, ma indrept catre usa de la iesire. Apuc o pereche de ghete, le insurubez in picior si imi caut o cheie. Le gasesc si, cand le vad, imi sar iarasi in ochi: am un set de chei si brelocuri imens si galagios! De ce mi-or fi trebuind patru brelocuri la 3 chei nu inteleg! Am ajuns sa fiu o enigma pana si pentru mine… Tind sa cred ca ar trebui sa imi revizuiesc unele apucaturi, dar nu acum. Acum ne-am gatit sa iesim sa cumparam tutun.

Bani? Suficienti. Locatii? Una singura, intr-acolo am sa ma indrept glont! Incui si cobor pe scari. Le si numar, 37 de toate. Am un soc, toata viata mea am crezut ca sunt 38! As baga mana in foc ca de mic de cand eram in scoala primara numaram 38 de trepte! Or fi scos astia vreouna? In fine, nu am timp de mistere acum, am un drum lung printr-o ceata deasa pana la un magazinas non-stop. Si imping in usa de la scara blocului, purced in exterior si iau o gura buna de ceata in gat. Am amutit, eram deja ragusit, parca am turnat gaz pe foc! E clar, incepusem bine de tot aventura asta.

Spre stanga, intr-acolo trebuie pornit. Si in fata e ceata, si in spate, ma simt oarecum in nesiguranta, cam ca o zebra in camp deschis: n-am nicio sansa sa vad vreun dusman si nici putere sa ma eschivez sau sa fug daca e de ceva! Respiram pe nas, sa guste si sinusurile din frigul asta fermecat. Pasesc scurt si imi impun un ritm sustinut. Vreau sa inchei repede totul, in gand imi faceam si planul: deschid usa, dau buna-dimineata, intind banii si in acelasi timp cer marfa, multumesc si plec! Nu taclale, nu complicatii, nu vreau probleme. Vreau doar douazeci de tigari intr-un carton nou cu pictograma care ar trebui sa ma sperie sa nu mai fumez. Bine…

Probleme!!! Ajung la destinatie dar… e inchis! Cum Dumnezeu sa fie un non-stop inchis?! Ce e asta, o gluma proasta de… 3 decembrie?! Vad, in geam, un afis: Angajam vanzatoare. VanzatoarE, adica de gen feminin. Pai bai desteptilor, nu va e clar ca nu va sta nicio domnita intr-un non stop singuratic dintr-un oras fara patrula sustinuta de politiune?! Si acum cine-mi da mie tigarile? Nu mai e alt non-stop de asta. Ironia e ca le mai si vad in geam, aranjate pe o chestie din aceea agatata din tavan, un nenumarabil numar de pachete paralelipipedice, pline cu cate douazeci sau opşpe tigarete! Eram ca fetita cu chibrituri care se uita pe geam in casa, dar nu aveam alta solutie decat sa ma intorc, sa plec!

Ma dezlipesc de geam si ma hotarasc sa ma intorc acasa, altceva nu-i de facut. In zare nu vad nimic, dar nu imi mai pasa de nimic. Ma imbracasem degeaba, obtinusem si un numar diferit de trepte care acum ma macina, eram si singur si neajutorat in mijlocul unui ocean de ceata rosiatica si toate astea pentru nimic. Nimic!!! Aproape ca-mi venea sa bocesc de ciuda si de frustrare! Nu mai aveam ce face, trebuia doar sa inghit ideea cum ca raman fara material de ars la geam pe plamanii mei.

Ma vad ajuns inapoi in fata blocului. Usa era la fel cum am lasat-o, ceata la fel de deasa, ai spune ca nu s-a intamplat nimic. Pe scara blocului nici tipenie de om, caine sau pipi de vagabond. Treptele… ei bine erau 38! “Trebuie sa revin la chestia asta candva” imi spun. Usa o descui cu grija, descaltatul imi ia cateva secunde. De nervi si ciuda, nefumat si intristat, inca imbracat si inspirat, ma apuc acum sa scriu post-ul asta…

Motto: Nu incercati asa ceva acasa sau la scoala!

Incheiasem cu succes continutul unei pungi de covrigi cu topping de mac. Buni de tot, crocanti dar nu pietroaie, gustosi si foarte putin sarati, un vis pentru noul meu sistem de a ma hrani cu merinde mai sanatoase si mai putin periculoase pentru ficatel, stomacel si asa mai departe…

Am adaugat la ei o garnitura consistenta de apa plata intr-o sticla albastra si transparenta. Doi litri intregi i-am ucis cu inghitituri bogate de parca eram un atlet in mijlocul unui maraton intr-o tara cu clima tropicala. Practic, ma indopasem si, mai bine de atat, imi creasem impresia ca ma saturasem cu doua mii de mililitri de lichid primitiv si niste forme din apa, faina si drojdie, sau din ce or mai fi facuti covrigeii. Eram satul…

Sunt, insa, mai nou si un baietel ordonat si curat. Nu-mi mai las la mucegait ambalajele folosite. Le duc frumos la gunoi imediat ce le termin, altadata se alcatuiau adevarati munti din roca plastico-aluminica pe masa din camera mea si in imprejurimile ei. Nu de putine ori mi se intampla sa gasesc pungi si hartii de la chestiuni consumate acum mult timp, de ordinul lunilor de zile. Intr-un fel era interesant, aveam cate un flash-back cu momentul in care fie le cumparam, fie le devoram.

Acum, apucasem de-o toarta punga cea care acum era goala. Destinatia? Cosul de gunoi de culoare rosu aprins de sub chiuveta din bucatarie. Drumu-i scurt, intentia clara, nimic nu se poate intampla sub acoperisul propriei case. Pasesc apasat pe cei cinci metri ce desparteau usile celor doua incaperi, trec pragul bucatariei si dau ochii cu impunatoarul dispozitiv de sustinere a gunoaielor.

Mare, rosu si… plin! Injuram scrasnind printre dinti ca nu s-a gasit niciun intelept sa care gunoiul pana jos. Deducem astfel ca nu se punea problema sa il car eu acum pana jos, nu ma indreptasem chiar atat de mult. Problema se complicase de moment ce descoperisem ca era si ultimul sac. Nimic nu tinea cu mine, totul era ca o facatura a destinului pentru a ma pune la incercare in momente de cumpana.

Ma hotarasc, insa, sa nu capitulez. Ma apropii incet, cu pasi scurti si calculati atent, sa nu provoc vreun seism sa pice totul pe alaturi. Studiez nitel problema, primul strat, al doilea, ce le sustine, ce nu trebuie atins si asa mai departe. Trag o gura sanatoasa de aer in piept si ma apropii de scena urmatoarei mele demonstratii de rabdare, matematica si precizie.

Cu dreapta tineam punga ce va deveni curand deseu, cu ochii studiam totul iar cu gura si cu nasul nu respiram sa nu deranjez nimic. In prim plan erau o cutie de lapte de carton, niste pungi deasemenea folosite si niste obiecte de plastic neidentificate. Toate asezate intr-o proasta replica a unei piramide rezistente. Aveam impresia ca daca cineva vorbeste doar, se va prabusi totul. Imi iau inima in dinti si incep operatiunea. Usurel si domol, incerc sa plasez punga intre cutia de lapte si plasticurile acelea ieftine. Sudoarea imi curge pe la tample, aveam limba prinsa intre dintii inclestati dar nu simteam nicio durere. O asez provizoriu dar nu-i dau inca drumul din mana cu totul. Simt pungile ca se misca sub presiunea unei colege de breasla, asa ca modific putin unghiul. Fostul sustinator de lapte nu comenteaza iar plasticul parca ma ajuta, imi sustinea totul ca o temelie ferma.

Intr-un final, eliberez punga din dreapta-mi ce lucra cu precizie chirurgicala. Totul pare sa fie in regula, voi putea pleca fara sa fi facut stricaciuni si mizerie. Ma ridic usurel, dau drumul si la respiratie cu atentie si treptat, pare o treaba foarte bine facuta. Ma intorc usurel, dreapta-mprejur, nu insa inainte de a mai arunca o privire peste umar la pubela. Totul in regula. Dinspre camera-i de rigoare, maica-mea venea cu un cotor de mar. “Succes la gunoi, sarut-mana!”, ii urez si merg mai departe spre camera mea. Eu sunt nevinovat…

Prolog: Uneori prostia doare mai tare decat un şpiţ sanatos in ouale productoare…

Picasem lat, drept si cracanat de somn pe la zece de seara. Straniu mai e sa fii obosit de moment ce nu faci nimic. Mi-as lua un concediu de la asta, mi-ar trebui o vacanta sa nu ma mai tot trezesc cand vreau si sa fac ce vreau. Am obosit…

Pe de alta parte, eram fericit. Imi puteam reface un program altadata tanjit, dorit si perfectionat de activitati didactice. Imi plasasem deci capul intre trei perne infatate impecabil care miroseau a apret proaspat si zgaraiau atat cat sa produca placere feţei. Camera calduroasa, pat moale cu arcuri dulci, un serial mediocru si light la monitor si toate conditiile sa sforai linistit. Stati linistiti, am geam termopan, nu trezesc niciun caine, bufnita, libelula sau gandac ce zace pe afara in proaspatul decembrie…

Si-adorm. Ba chiar am timp sa si visez o intamplare adevarata pe care o vedeam din postura de spectator: cand mi-am luat bataita buna la un meci al Rapidului la Bacau. Nu exista senzatie mai stranie decat sa strigi, din postura suporterului rapidist venit din Iasi, “Un moldovean, se legana, pe o panza de paianjen…” si continuarea. Si alte scandari de genul… Imi placea si unghiul: ma vedeam de undeva de sus, de la un balcon, in varsta de cati ani am azi, fumand o tigara si exclamandu-mi in gand “mama ce si-o ia copilu’ ala”.

Probabil ca si de asta ma luasera, din nou, calduri tragice. Iarasi m-am trezit umed la perciuni, rasufland greu si sacadat si uscat in gat. Intind o mana pe spate si, in secunda urmatoare, strang din dinti de ciuda si durere. M-am fript pe calorifer, lua-l-ar hoarda de draci! E unu dimineata si eu crap de orice sentiment de nervi. Ma ridic si inchid termicul si aproape ca-mi venea sa sparg geamul sa fac rost de putin aer congelat. Il deschid, il las cracanat si imi infing teasta inapoi intre perne…

Playlistul cu episoade inca rula si totul revenea la normal. Temperatura, somnul, tot ce-mi doream fiind sa pot modifica visul. Si adorm, din nou… Uit de toate si, intorcandu-ma pe dreapta, pic inapoi rapus de Mos Ene si armata lui de killeri de gene…

Si aici devin un prost incalificabil! O noapte zbuciumata devine una tragica. Ma trezesc din nou dupa vreo trei ore. Patru minus unu atata face, nu? Caci patru aratau ceasurile din camera. Geamul, larg deschis, lasa acum loc unui aer polar sa patrunda-n barlogu-mi de rigoare. Din lustra, daca nu ma insel, parca vedeam cum coborau cativa turturi. Monitorul era aburit iar eu tindeam catre starea de sloi.

Astept acum, linistit, sa racesc. Astept sa-mi vina febra, caci vocea dereglata o posed deja, mandru si tantos… Astept frisoanele si delirul provocat de temperaturile tropicale pe care o sa mi le ofere corpu-mi bagat in frigiderul de azi noapte. Nu mai pot de rabdare sa sug din Strepsilsuri, sa beau Fervexiuri dogorinde si sa mananc doar fructe. Sa beau aspirine pisate in lingura si sa-mi schimb tricoul din doua in doua ore… Injur printre dinti caci, din nou, imi demonstrez ca sunt un prost incurabil

Epilog: Ce ma fac daca as spune ca imi place putin senzatia aceea de delir si minima inconstienta provocata de febra? Sunt un racealofil? As putea sa spun ca ma droghez cu raceli si gripe? Exista remediu pentru asa ceva? Oare cat de cald se va mai face acum in camera daca voi fi si eu la 38 Celsius si caloriferul pornit si monitorul aprins? Si de data asta, nexam geam...

Si pentru ca e ziua nationala a Romanicai, am gasit aici un filmulet de vreo cinci minute si un mic pic despre cum ar fi lumea fara Romania. In prima instanta am crezut ca dau peste o gluma proasta insa m-am inselat. Luati si priviti si, zic eu, va mirati. Sunt cateva pe care eu nu le stiam sau nu stiam ca sunt originare din Romania. Daca mai adaugam la lista pe care o sa o vedeti si faptul ca Timisoara a fost primul oras european care a avut iluminat public functional, cred ca am gasit cinci minute in care ne putem mandri la maximum.

Asadar…

Asa e ca v-a placut aia cu “romana e a doua limba oficiala in compania Microsoft”? :)

Cand eram mic ma uitam la desene animate. Acum, cand sunt mai marisor, ma uit in continuare la desene animate. Mai prind uneori cate-un episod din ceva ce-mi placea in trecut. Nu suport noutatile de acum, deh, fiecare generatie cu valorile ei. Eu cu Tom&Jerry, Dexter si Captain Planet, astia de acum cu Pokemoni si Yu-Gi-Oh! sau care or mai fi.

Ce nu am inteles eu niciodata e de ce aproape toti piratii din desene animate au un bandaj pe ochi? Oare, pe vremea piratilor, astia is scoteau ochii chiar asa de des si asa de multi o pateau? Ce se intampla in vremurile alea de tocmai ochii si-i scoteau?

Ma gandeam ca unul din raspunsuri ar fi ca aveau, in loc de o mana, un carlig. Poate se intampla ca la inceput, dupa ce abia isi introduceau carligul in loc de mana, sa se frece dimineata la ochi si mai pica cate un ochi. Il si vezi pe maestrul pirat, dupa ce a mai furat vreun kilogram de galbeni si doua-trei fecioare, cum se culca multumit si uitand de durerea mainii pierdute si, in dimineata de dupa un somn bun si productiv, da cu mana pe la ochi sa-si refaca vederea pierduta pe timpul noptii si toata pupila ii sarea din orbita. Sau poate si-o pierdeau dand mana cu unul care deja avea carlig in loc de mana…

Poate si de asta erau atat de nervosi si piratii astia. Ba isi pierdeau mainile prin lupte si, saracii, trebuiau sa traiasca toata viata cu un cuier in loc de cinci degete asa ca parjoleau cat puteau pana le trecea. Apoi o pateau cu ochii si devenau si mai handicapati fizic si iarasi mai cotropeau cate ceva pe mare si in porturi…

Apropo de carlige, cum dau mana doi pirati cu a fiecarui dreapta incarligata? Ganditi-va voi la picioarele de lemn ca deja ma doare capul la cate intrebari imi pun apropo de pirati…

* S-a facut 1 Decembrie si mi-am dat seama ca sunt super prost! Daca va veti uita in dreptul arhivei la luna noiembrie, veti vedea un numar, 99. El inseamna ca in noiembrie eu am scris 99 articole. Am vazut si eu cifra asta ieri dupa-amiaza si mi-am promis sa nu las sa treaca a unşpea fara sa ating suta. Dupa cum vedeti, tot 99 scrie… Concluzia?

* S-a facut 1 Decembrie si trebuie sa-mi scot cele doua bannere din dreapta. Am sa le scot spre seara si asta pentru ca cel cu care sustin Porcu’ Parlamentar e vechi de nici 24 ore si ar fi pacat sa nu stea mai mult pe aici.

* S-a facut 1 Decembrie si ma simt obligat sa explic o chestiune apropo de alegerile de ieri: rezultate de ieri nu influenteaza cu nimic viata unui oras!!! Nu se va duce nimeni in Parlament sa-si sustina orasul si atat, pentru asta exista primarii. Daca un oras a votat mai puternic cu un partid decat cu altul, nu a facut decat sa trimita un reprezentant sau doi in plus in Parlament, nici pe departe ca vezi Doamne si-a schimbat nu stiu ce orientare sau acolo va fi mai bine decat in alte parti unde s-a ales diferit. Din pacate, in felul asta s-au luat voturi, promitandu-se chestiuni precum drumuri mai bune, parcuri pentru copii si caini exterminati. Fals! Se pare, insa, ca a mers. Repet, concluzia?

* S-a facut 1 Decembrie si eu va spun La Multi Ani! O zi libera placuta astora care o aveti libera…