In dreapta, un respectuos septagenar tinea, intre buze si cred ca si intre dinti, doua bancnote de doua sute de lei. In fiecare mana avea cate un telefon, probabil sunandu-se de pe unul pe altul. setandu-si astfel soneeriile si aflandu-si noile sale numere de telefon. Nu stiu exact de ce nu m-am repezit sa-i smulg alea din bot. Chiar si la constitutia-mi deloc atletica, as fi reusit sa ma pierd in aglomeratia de pe trotuar.
Urasc aglomeratia! Urasc gramezile de oameni, cauzate de orice. Urasc slalomul printre tot soiul de omuleti. Mai ales aici, in tara unde scopul fiecarui arhitect stradal e sa ingusteze trotuarul pana la limita in care o sa mergi jucand sotron.
Pe fundal, niste trainici interpreti de slagare after-hours cantau de zor. Suna bine, ma deconecta de la situatia periculoasa in care ma aflam: eram lipit de bordura postamentului pietonal, gaurit precum orice straduta, strada si bulevard la inceput de primavara, iar pe șușă plouase temeinic. Stiu, am instincte de fumeie terorizata, de pisicuta patita, dar la urma urmei, nu tot haine port si eu?!
La semafor, patru studente impart pliante unor soferi care ii spargi lejer in trei categorii: aia care isi baga si isi scot fiin’ca se grabesc si secundele li se par decade si sunt gata sa claxoneze in caz ca nu demarezi in sutimea in care verdele schimba rosul si care se proptesc exact in curu’ masinii din fata si care nici nu observa ca o tanara vrea sa le ofere o bucata de hartie; cei care deschid geamul cu impresii de superstaruri intr-o lume mult sub standardul lor cotidian, cu un minimal puternic in niste boxe care presteaza doar inalte si care vorbesc la pisi-pertu, hai sa bem o cafea la mine in dormitor, “printes-o”; si, bineinteles, aia putinii. foarte putinii, care deschid frumos geamul si iau pliantul ala, stiind ca studentei ii ramane cu unul in minus, deci o apropie si mai mult de un banut si asa amarat. Cinste tuturor, ce p*la mea! Astia sunt, cu astia defilam.
Dau sa traversez pe o zebra foarte prost trasata si mi se face si mai scarba. Peste drum e un birt plin de niste castraveti, aburiti mai bine decat masina din Titanic dupa calareala epica intre di Caprio si aia de-mi scapa acu’ numele. Ma gandesc foarte serios ca daca nu misc putin din buci, am sa ma alatur clubului lor select de care acum imi permit sa fac misto doar pentru ca varsta imi permite. Ma sperii vreo doua-trei sute de metri si imi fac scenarii in gand, dar imi trece repede si ma calmez.
Pe scurt… Romania! Din doar cateva, relativ elocvente, puncte de vedere. Hai ca trebuie sa inchid ca daca suna, suna ocupat, intru intr-o institutie si trebuie sa fiu in forma. V-am pupat…
Etichete: mizerii, personal, prostii, romania
