In general, bloggerul decent incearca, prin scrierile sale, sa spuna ceva. Pe toti pe care-i intrebi de ce blog, de ce blogger, de ce diverse, toti iti vor raspunde aproape identic. Fiindca imi place sa scriu si fiindca eu consider ca am ceva de spus. Mai departe, apar si alte diverse motive, oarecum diferite de la caz la caz. Ca vreau sa fac bani, ca e trend si eu nu vreau sa fiu in afara lui, ca ce pu*a mea, io-s mai prost ca ala? Fundatia, fundamentul si temelia sunt insa cele doua de mai sus.
Ah, nu-i nimic in neregula. Care m-o mai intreba si pe mine, eu ii voi spune acelasi lucru. Imi place, am o parere pe care vreau s-o impartasesc maselor. Porcarii din astea. Ele, in esenta, mai mult decat adevarate si intotdeauna sincere. Alta e problema mea…
Din start, ca sa intregim ipoteza problemei, exclud orice obosit care intelege ca blogul e o unealta de duplicare, triplu-icare, ba chiar deca-licare a continutului de pe alte site-uri de stiri si cu care te imbogatatesti peste vreo doua-trei nopti. Adica dupa o tona de link-exchange si un domeniu. Good luck cu astea, cui o sa-i iasa sa nu uite sa-mi dea si mie un ciubuc. Oricum, ma indoiesc ca am sa pic in diabet. Asa…
In fiecare zi ajung sa descopar macar un blog virgin pentru ochii mei si care intra in parametrii mei de blog citibil. Nu le caut, nu-mi propun sa gasesc nimic. Din roll in roll, din comment in comment, clickuri si altele, ajung pe pagina unuia sau a altuia. Fiecare cu calitatile lui, fiecare cu tema lui, fiecare cu defectele lui, toti cu scrierile lor si asa mai departe. Niciunul insa nu se dezice de la principiul scriu pentru ca am ceva de zis, asa cum spuneam si mai sus de altfel. Aproape ca devine axiomatic faptul ca unul cu un blog decent scrie ca are ceva de spus lumii intregi. Laudabil. Sunt deloc multi cei care pot, vor si mai ales reusesc asta.
Dar fratele meu… Daca ai ceva de zis, nu vrei mai bine sa o spui clar si concret?! Adica, eu nu am nimic cu scrierile alea sa le zicem aberatiofile, cu multa literatura, cu multe cuvinte complicate, rezultate ale unei secretii puternice a hormonului creativ. Unele sunt chiar foarte, foarte bune. O placere… Insa nu de putine ori ma confrunt cu un tipar care, desi nu e blamabil precum cei descrisi in al treilea paragraf, e cel putin caraghios.
Omuleti si omulete care, in foarte simplul exercitiu de a enumera chestiuni simple din viata reala, dau textului o forma extrem de complicata, ultra complexa, pe alocuri dificila chiar si pentru o minte capabila sa savureze asa ceva. Cuvinte demne de strafundurile dictionarului, expresii pretentioase si multe, foarte multe locutiuni si metafore fara de care totul ar fi mai aerisit si simplu. Inca mi-e o enigma motivul…
Ganditi-va in felul urmator: e ca si cum, in loc sa scrii ca ieri ai fost sa cumperi o paine cu care sa-ti mananci kilul de parizer, timp in care ti se intampla ceva ce defineste clar un tip de persoana, o mentalitate, un ceva ce reprezinta subiectul articolului de fapt, reformulezi toata treaba in
Plecat-am deci intr-o tinuta ce-mi evidentia mereu augmentatul bazin intr-o zi in care soarele isi prelingea razele-i caldute pe pleoapele mele greu incercate de lipsa de somn acuta din ultima perioada. Aveam un scop aproape mitic: sa imperechez, aidoma marilor savanti ai geneticii moderne, o bucata din painea noastra cea de toata zilele din graul nostru cel de toata zilele de pe plaiurile noastre mioritice de toate zilele, cu acest wannabe salam pur, o potenta amintire a unui ev de glorie al poporului in care-mi petrec zilele unei vieti zbuciumate de amarul cotidian.
Nu! Ai plecat sa-ti cumperi paine. Zi asa. E simplu. Pe mine m-ai convins. Ba mai mult, aproape ca-mi si imaginez o muierusca balaie care se duce la magazin iar pe drum i se intampla ceva ce o determina sa scrie articolul. N-am nevoie de aproape nimic in plus. OK, poate o comparatie pe ici-colo. Un epitet care sa ofere ceva culoare. Dar daca ai ceva de spus asa cum pretinzi, spune-o! Nu-mi oferi sase-sapte randuri de literatura de-a lu’ Blaga din care eu sa deduc ca tu mergeai sa-ti cumperi paine. Imi complici viata unor neuroni pe cat de putini, pe atat de surescitati. Descrierea ta pretentioasa nu are legatura cu ceea ce doresti tu sa-mi prezinti de fapt. Repet, ca sa nu ramana neclar pentru chibiti: nu minimalizez rostul si nu sunt idiotul care sa nu le priceapa, pur si simplu contest, inocent, frecventa lor in locuri unde n-are sens.
Altfel spus… Poate ca, in functie de articol, ar fi mai potrivit sa fim mai atenti in a ne alege tipul de discurs. Sigur ca veti gasi si la mine plecari in noapte in care textul e ca-n exemplul de mai sus. Exercitiu literar, dupa cum spuneam. Ca-mi iese, ca nu-mi iese, las la judecata de apoi a cititorului. Dar daca-mi vorbesti, de exemplu, despre categoriile de soferi in trafic, nu-mi explica de turnul de fildes inalt cat pana la Soare din care priveste semetul conducator de Jeep. Sincer, chiar crezi ca mintea mea poate asocia soferul pe care mi-l descrii cu turnurile, cu fildesul, cu soarele? Cu exprimarea de acest gen?!
Concluzia mea ar fi: hai sa spunem ceva daca tot pretindem ca avem ceva de spus! Invartitu-n jurul cozii enerveaza atunci cand e facut de dragul demonstratiei ca intre autor si potentialul cititor exista limite fabuloase apropo de lexic si altele. Unii vor spune ca in acest fel isi aleg publicul sau ca cine nu pricepe sa nu citeasca si asa mai departe. True! Dar daca te hotarasti sa abordezi un subiect al cotidianului mediocru din care, nu uita, facem cu totii parte, exprima-te adecvat pentru ca s-a dus dracului cam tot, in caz contrar.
Si nu uitati: cacatul va ramane intotdeauna cacat, niciodata un produs finit al unui complicat sistem format din procese si etape elaborioase care ne fac intotdeauna sa ne intrebam daca al nostru suprem creator nu era, cumva, intaiul om de stiinta al lumii.
Etichete:
blog,
blogosfera,
opinii
