envi

Ptiu, sa-mi bag picioru’ nu alta…

A trecut o saptamana si mai bine de la ultimul meu articol. Nici n-am mai verificat daca mai sunt prin ‘roll-urile altora, chestie pentru care am muncit ca s-o dau acum cu bata-n balta ca-n povesti. M-a amuzat nitel cand blogger.com m-a intrebat de parola la Sign in, chestie care nu mi s-a mai intamplat de multisor. O fi uitat si el si Mozilla care-i treaba pe aici. Deh, ochii care nu se vad se uita. Pardon, tastele care nu se apasa se prafuiesc. Nu! Eh, in fine, prins-ati ideea, ma gandesc eu…

N-am scris un rand apropo de tot tambalaul de Paste. Oricum, ideea mea era atat de comuna cu ce-a scris toata lumea, incat probabil ca n-as fi contribuit cu nimic nou. Cred ca nici modalitatea mea de a expune faptul ca Pastele e inca un motiv trecut in calendar cu rosu sa mancam si sa bem ca niste sparti fara fund, caci asta era abordarea mea, nu ar fi fost alta decat a altora. Si am mai spus-o ca daca n-am macar un procent minuscul de ceva altfel decat restul omenirii, nu procedez.

Intre timp mai fu si un cutremur…

Misto, n-am ce sa zic. Eu, la etajul doi, l-am simtit destul cat sa ma miste putin pe scaun. Si vorba aia, ditamai omu’ de-un numar de trei cifre de kilograme. Interesant a fost aftermathul. Pardon, ceea ce s-a intamplat dupa, nu de alta dar nu mai roenglezez prea mult ca se supara nevasta-mea. Pe twitter a fost beton. #pman a fost minciuna! Chiar retin cateva chestii foarte misto, gen Ce cutremur ma, a dat Dumnezeu BUZZ!!! sau replica mea personala, cea care m-a si insurat, cred, anume Cumpar cutremur pen’ca nu mai stiu cum altfel sa fac o femeie sa tremure!.

Bineinteles ca la TV-eu s-au inceput discutii, presupuneri, cifre. Ca vezi Doamne, trebuia un tremurici de asta ca parca trecu un camion mai zdravan pe strada ca sa mai invatam o data ca daca e sa fie pe bune, se prabuseste lejer o juma’ de Romanie si murim intr-un numar decent pentru topurile all-time. Un mare cacat!!! Si daca dam la televizor, ce?! Incepe lumea sa-si renoveze casele? Ati simtit careva nevoia primordiala de a cumpara vreo cativa metri cubi de BCA sa improspatati vreo temelie, ceva? Hai, serios… Pierdem timp, spatiu de emisie si cam atat…

In fine, cam atat cu ce-a fost de cand eu n-am mai fost pe aici. Nu mai promitem nimic. Frecventa in articole, prezenta mai sustinuta etc. Nu! Ce-o fi o fi. Doar un lucru sa mai spun: de inchis, nu inchidem pravalia…

Hai sa va intreb si eu ceva…

Majoritatea omuletilor cu care interactionez au unul si acelasi crez: nu sunt rasist, sexist si, in general, nu am fobii bazate pe chestii de genul asta, religie, statut social, orientare politica si asa mai departe. Fiecare e om in felul sau, eu cu treburile mele, ei cu treburile lor. Nu se amesteca, nu ma amestec. Buuun…

Asta e si discursul meu. De fapt, asta chiar e discursul meu, eu doar punandu-l si in carca celor despre care vorbesc, stiind ca in principiu asa gandesc si ei. Nu stiu daca si in aceeasi formulare lexicala. In fine… Nu cunosc nivelul lor de sinceritate, dar il cunosc pe al meu. Marisor. Puternic, potent. N-am nimic cu nimeni. Am fost facut si gay cand am zis ca ma doare in cot de GayFest-ul alora si de parade si ca e treaba lor daca asa se manifesta ei. Am fost facut si comunist cand am spus ca in perioada ceausista existau si plusuri concrete in traiul omului de rand. M-am obisnuit sa fiu catalogat in vreun fel sau altul, in functie de o parere sau alta.

Deci spuneam, nu am nimic cu nimeni. Insa as vrea sa intreb: nu ai nimic cu homosexualii, nu? Tu esti hetero, ei nu; tu ti-o sau te bagi in sexul opus, ei in acelasi. Bun, in regula. Dar, pus in fata faptului concret, adica daca ai vedea doi barbati sarutandu-se la marea arta, pasiune si intensitate langa tine, in tramvai sau pe banca de vis-a-vis de tine, intr-un parc, cum reactionezi? Ce faci in momentul ala, tu, ca heterosexual convins si fara fobie de niciun fel fata de homosexuali? Stiu, ti-am inteles vorbele, tu n-ai nimic cu nimeni, dar zi-mi ce faci cand ii vezi pe aia doi dandu-si limbi ca-n povesti?

Sau in grupul tau de prieteni, dupa multi ani, afli ca unul din baieti e gay. Cum reactionezi? El totusi neschimbandu-se fata de tine, fiind acelasi ca de obicei, neafisandu-se ostentativ. El e ala care venea la tine sa jucati fotbal de nasturi, cu care imparteai caiete vechi sa va faceti cornete si care te alegea primu’ in echipa de miuta. Doar ca s-a regasit mai degraba in tabara alora doar cu cuculet. Tu, repet, total indiferent fata de homosexuali. Ce te faci?


Altfel…

Esti in tramvai. Plin, in afara de un singur loc pe scaun. Langa locul liber sta un omulet de culoare. Tu, bineinteles, esti cunoscut ca un om tolerant dpdv rasial, cel putin in ceea ce ne povestesti noua. Acum ce faci, te asezi langa el pe scaun, vazand ca, in acelasi timp, nimeni dintre cei care stau in picioare nu s-au asezat pana atunci pe scaunul de langa el? Omul nu e nici prost imbracat si nici nu i se aseaza mustele pe freza, doar ca e negru. Taciune. Si nimeni nu s-a asezat langa el… Tu?

Practic ce vreau sa spun. Am impresia ca dam cam mult din gura cu treaba asta si, de fapt, nu suntem mai deloc in felul in care ne descriem pe noi insine. Sigur, sunt unii care n-au nicio parere, nici asa, nici asa. In functie de starea de moment, de chestiuni anterioare, de cate si mai cate, au si ei o opinie sau o reactie. Altii sunt deschisi impotriva unor chestii de genul. Eu vorbesc despre cei care se bat cu pumnii in piept ca sunt indiferenti, ca nu sunt nici rasisti, nici contra gay-ilor, nici nimic, nefiind insa pusi niciodata in peisaj comun cu ceea ce descriam mai sus.

Eu am sa fiu sincer pana la capat. Mi-am povestit discursul mai sus, plecam cu ala. Nu stiu cum as reactiona in preajma unui cuplu de homosexuali masculi. Fata-n fata cu situatii in care sa am de-a face cu persoane de culoare am fost pus, cu ei n-am nicio problema. Am cu tiganii, e clar, deci e pe jumatate. Dar nu stiu cum as reactiona fata-n fata cu doi masculo-fundo-fili. Cu alte genuri de diferente de acest fel, n-am probleme. Cunosc si nostalgici ai comunismului. Cunosc si atei, catolici, moldoveni de peste Prut, vasluieni, am avut de-a face si cu musulmani, cu pro si contra Zeitgeist si asa mai departe.

De fapt, e plina lumea de prefacuti care isi adapteaza acest gen de idei in functie de situatie. Mi-a fost si dat sa vad un exemplu concret cand, un amic oarecare, a strambat puternic din nas la privelistea unui negru in tramvai, la geam, tramvai in trecere, omuletul in cauza fiind foarte convingator in explicatiile sale ca nu e vina nimanui ca se naste cu o culoare a pielii sau alta si nu trebuie deci judecati. Mi se pare, de exemplu, mai putin grav rasismul concret – vorbesc aici de cel ca si idee, gandire, parere, nu de cel violent si explicit – decat a pretinde ca esti total neutru si, de fapt, sa fii un antonim al explicatiilor tale.

Cateodata ma ia cu spasme, cu accese de furie vis-a-vis de faptul ca lumea e chiar naiva. Nu proasta, naiva. Batai cu pumnii in piept, urlete si schimonoseli ale unor minti plasate prost in peisajul problemei si care, din pacate, se cred mai presus decat subiectul si deci opinia lor e ca o cascada de lapte si miere pentru o gloata de milioane de suflete cretine.

E mardeala mare in Chisinau. Nu am stiut daca sa pun ghilimele sau nu. Ultima data cand m-am uitat eu la stiri despre chestia asta, era inca la nivelul la care nu e nevoie de virgule intoarse. De atunci insa nici nu m-am mai uitat. Poate doar la un clip, poate doua pe vreun site de stiri. Am urmarit mai degraba miscarea de pe net…

Pe mine ma apuca disperarea, zau. In ’89 eu aveam fix trei ani. De cand am avut destul par la putulica incat sa inteleg cate ceva din lumea inconjuratoare, am citit multe despre ce-a fost atunci. Si acum intreb, cu mintea mea de 22 de ani: oare atat de idioata e lumea incat sa creada in reusita acestui, de altfel, protest intemeiat? Vad omuleti cu patru, cinci, chiar zece ani mai in varsta decat mine, teoretic mai intelepti, mai cititi, mai patiti poate si care se complac in a se zbate pentru o cauza care, in esenta, e pierduta inca din start. Sa vedem…

Moldova e a mai saraca patrie din toata Europa. Moldova, decat cultural poate, nu are nimic de oferit nimanui. Subliniem nimanui. Cum si ce daca? Pai asa functioneaza lumea in 2009. Repet, in 2009, in ’89 mai contau si alti factori gen ceea ce avea sa se intample in Vest cu cele doua Nemtii, spargerea Rusiei si, iarasi in viitor, spargerea in ‘jdemii a Iugoslaviei. Din fericire pentru noi, am incaput pe lista cuiburilor rosii care trebuiau desfiintate, rezultand astfel o maxima sustinere a strainaturilor care invart lumea ca pe o minge de baschet pe aratator. Sa fim intelesi, nimeni si nicaieri nu are nicio sansa sa rastoarne ceva de magnitutinea unui regim/conducere fara minimul efect catalizator a unora sau catorva mari ciumegi de pe glob. PUNCT! Altceva nu conteaza. Tu, de unul singur, nu ai nicio sansa.

Demonstram? Un singur fapt: este sau nu adevarat ca toata Europa de Vest si chiar si Statele explica, prin note in scris, ca ar fi mai bine sa aleaga partea calma si non-violenta de abordare a problemei, ca toate manifestarile sunt, de fapt, ideile si concretizarile unor actiuni gandite de huligani, toate deloc apreciate de lumea civilizata din care Moldova, prin aceste proteste, isi doreste sa faca parte. Cu alte cuvinte, degeaba va dati la gioale, ne cam doare in paişpe de tehnica asta. Si acum, sa intregim tabloul: s-a daramat, pe undeva prin lumea asta, vreun regim din asta blamat de populatie fara macar niste pumni in gura, niste mobila arsa si asa mai departe?

Mai departe…

Sa zicem ca ar incepe lumea sa se bage in seama, sa fie pro-Moldova. Pai mai e vreo incertitudine ca Moldova e altceva decat un biet judet al Rusiei? Cine se mai pune cu Mama Rusia in zilele noastre? Pai baietii nici macar n-or sa-si deranjeze soldateii de la masturbarea lor de zi cu zi pentru asta. Inchid robinetul si gata. Sa-i vezi pe toti cum reiau discursul cu huooo, huliganii din Moldova si primitivii din dreapta Prutului sa fie diplomati, nu cu bata. Si iarasi, back to square one!

Inca si mai departe…

S-au trezit moldovenii asupriti de comunisti?! Imi vine sa rad… Nu cumva v-ati trezit cam tarziu, fratie? A fost un tren urias care merita sa fie prins in preajma anului 1990, atunci cand toata Europa facea pipi pe steaguri rosii, impusca dictatori, taia tari in alte trei-patru mai mici si asa mai departe. Voi unde erati atunci? OK, poate ma insel eu, poate nu se putea atunci, fie… Dar acum opt ani? Cum ce-a fost atunci? Pai nu atunci ati votat prima data cu ei? Nu VOI i-ati votat TOT pe EI? Voi, cu mana voastra. Atunci era bine?

Epilog:

Prin ’99 am fost in Moldova, la un scurt concurs de poezie. Prima si singura data, de altfel. Tara era in paragina. Lumea intr-adevar, destul de primitoare si mandra sa primeasca o mana de romani ca pe intr-adevari niste frati. Mai departe insa, cum ieseai pe strada, te loveai de vorbitori convinsi de rusa, omuleti care te priveau ca pe un rasfatat al soartei care nu merita privirea ochilor sai greu incercati. N-are sens sa enumar unele chestii incredibile pe care le-am putut observa/simti in Chisinau. Ceea ce se petrece in zilele astea e, oarecum, de laudat. Nu-i condamn, ii inteleg. Le inteleg frustrarea, disperarea si, desi cam tarziu, luarea la cunostinta a faptului ca a te naste in Moldova de azi, condusa de cei de azi, e ca si cum ai pleca in viata de la borna -400, deloc de la zero.

Altfel insa, ne imbatam cu apa rece. Sortii de izbanda se confunda cu zero mai bine decat eradicarea a cancerului de pe planeta. Timing-ul e cat se poate de prost. Mai mult decat nitica sustinere morala si plecaciune pentru o mana de tinerei care au inteles ca nu se mai poate si au luat vreo doua-trei zile de atitudine nu poate fi vorba. Din pacate, curand se va stinge toata smecheria si, mai grav de atat, mi-e si greu sa cred ca peste un an, de 7-8 si cat o mai fi aprilie, se va mai mentiona ceva despre asta. OK, poate peste un an da, dar peste cinci?

La capatul unei zile istovitoare, dupa un ness si doua cafele si treaz inca de la doua sa trei de dimineata cu o zi inainte, desi angrenat in cateva activitati exceptionale, alaturi de lume si mai exceptionala, ochiul meu a fost, totusi, aproape maltratat la propriu de ceea ce se pare ca va fi noul trend pe capatul primaverii asteia si, probabil, si pe vara.

Sigur, inainte de a ma infinge cu capul inainte in niste opinii si declaratii vis-a-vis de fashion, moda, imbracaminte si chestii de genul asta, domeniu in care excelez doar la capitolul sa-mi frec una, uite-l/uite-o si pe ala/aia, desi credeti-ma, sunt mai elastic decat o coarda de bungee jumping cand vine vorba de stil si haine, ar trebui sa ma consult cu madamele din blogosfera cu o minte si experienta potenta si verificata. Insa am sa-mi asum riscul de intai a comenta si apoi a ma verifica. Ca-mi permit, ce aia ma-sii. Asa ca, Roxana Radu, Diana Bobar, aceste centuriste calificate din mediul online, asa numite de catre, de fapt, alte wanabee centuriste efective… sa ma lamuriti si pe mine, candva, asupra a ceea ce am observat eu.

Din cate stiu, Romania sta prost de tot capitolul ecologie, protectia mediului si educatie in privinta acestora. Adica, sa fim seriosi, imediat cum se topeste zapada si da caldura, infloresc pungile si peturile de pe campurile si poienitele din paduri ale patriei de cred ca am putea fi, lejer, numarul unu cultivator al lumii moderne. Ce granarul Europei, mai degraba plastic-providerul ei. Ma si gandeam la un moment dat, oare peturile de Evian pe care le importa romanasii sau pungile de mai stiu eu ce porcarie straineza, n-or fi din plastic reciclat de pe-aci, de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice?

Si totusi, cum dracu’ de toata lumea poarta verde?! Si cand ma refer la toata lumea, vorbesc despre un procent urias din cei pe care i-am vazut eu azi. Simpli trecatori, oameni cu treburi normale, angrenati intr-un cotidian plictisitor si solicitant, intr-o zi efectiv normala de marti, aprilie si intr-un an care, cel putin la inceputul sau, nu anunta nimic la nivel national sau planetar asupra vreo unei actiuni ecologice sau mediu-protectoare. Verde inchis, verde lime, verde sters, verde murdar, verde pe jumatate, verde pe maneci… Tricouri verzi, tricouri verzi in dungi, camasi verzi in carouri, pantaloni verzi, genti verzi. Verde, verde, VERDE peste tot!!!

Si nu ma intelegeti gresit, nu e ca si cum am luat contact cu lumea exterioara doar din postura de fumator la geam sau dintr-o cursa dus-intors pana la brutarie. Nu, am fost mai degraba pe-afara decat in locuri incadrate de pereti. Paranteza: incerc sa-mi aduc aminte daca am avut de-a face si cu pereti verzi.

Asa ca, explicati-mi si mie, un om pentru care moda e un domeniu si o lume total inabordabila din simplul motiv ca nu cred ca ma voi putea ridica vreodata la standardele preferintelor si viziunilor celor implicati, vara asta purtam verde? S-a decretat in secretul ordin al modei mondiale ca toti muritorii de rand vor purta nuante de verde, dandu-se astfel ordine producatorilor de orice rang sa-si concentreze atentia pe aceasta culoare? In magazine vom gasi doar asa ceva? In final, voi trebui sa ma gandesc sa-mi procur si eu ceva verde, orice? Ca eu n-am, dom’ne, nimic de culoarea asta si nu vreau sa fiu exclus din societatea decenta. Vorba aia, haina il face pe om…

Fiecare dintre noi avem un secret. Acela pe care-l tinem ascuns oricat de bine putem, pe care nici torturati cu ceara incinsa pe sau in organele genitale, nu l-am scoate la iveala. Poate pe ici, pe colo sa-l mai dezvelim unei persoane iubite, poate familiei. Insa, de obicei, mergem cu el direct in pamant…

Poate ca unii ati ucis pe cineva, cine stie. N-ai de unde sa-ti mai dai seama cu cine ai de-a face in ziua de azi. Poate omuletul cu care bei cate-o bere, doua, cinci in fiecare weekend, in copilarie, schingiuia catei si pisici doar pentru ca i se parea amuzant. Poate ca iubita pe care o plasezi mai presus pana si decat Dumnezeu e, de fapt, adoptata. Nici nu m-as gandi sa fie ceva nelalocul sau cu parintii tai…

Ultima data cand am verificat, eram si eu om. Om ca si voi. Si am si eu secretul meu. Mult timp m-am gandit daca sa-l impart cu cei care-si pierd cateva minute pe zi pe aici pe la mine pe blog. Paranteza: cine e capabil sa formuleze o fraza cu o mai mare frecventa de “pe”? Luni de zile am stiut ca as avea un subiect pentru un articol daca as dezvalui chestia asta despre mine. Dar am ezitat. Mi-a fost frica sa nu-mi pierd publicul. Mi-a fost si jena, recunosc. Insa…

Astazi, şasă cai frumosi aprile 2009, m-am hotarat sa spun tuturor celor care treceti pe aici, unul din secretele mele cele mai murdare. Unul cu care nu sunt mandru, dar pe care nu-l mai pot tine doar pentru mine caci povara e de mii de tone…

AM FOST MANELIST…

Pana in inclusiv clasa a opta. Aveam casete. Gashka, L.A., Adrian Copilul Minune, Guta pe la inceputuri. Mi le faceam pe la baietii mai mari din cartier care aveau combine muzicale atasate la calculatoare si le inregistrau la calitate destul de OK. Am inregistrat si peste un album INXS al fratelui meu. Pe atunci, ideea de manea, manelist, adept al curentului nu era ca acum. Erau doar pionerii genului, iar baietii erau niste prapaditi doar cu gel pe cap si poate imbracati diferit, cu o masina pe leasing in videoclip. Ma indoiesc ca cineva se gandea, prin ’98, ’99 ca o sa se ajunga la magnitudinea actuala a fenomenului.

Imediat cum am ajuns la liceu, am scapat de toata treaba asta. Detalii doar in privat. Nu pot insa sa nu-mi pun o intrebare: daca n-as fi plecat la liceu, plecat in sensul ca in alt oras – alte standarde – alte minti, oare ce-as fi fost astazi?

Nu stiu dom’ne, nu stiu!

Am secat de tot. Nu mai produc nimic, creativitatea mea e de-un zero absolut. Sau nu cumva, de fapt, n-am avut-o niciodata?! Toata lumea se misca, toata lumea scrie, toti in jurul meu savarsesc articole bune, bunisoare. Insa ele exista. Am impresia ca toata lumea se misca, doar eu stau pe loc. Toata lumea progreseaza, subsemnatul s-a gasit sa stationeze. Si nici macar nu stiu daca regulamentar sau nu.

Adineauri tocmai ce ma uitam la arhiva de pe noiembrie, decembrie. Frumos. Pana si cate patru articole pe zi, uneori. Nu top class, nu. Decente. Acum? Eh, acum abia daca reusesc sa ma screm de zece randuri la trei-patru zile. Imi explica cineva ca ar trebui sa nu-mi fac griji, sa nu fortez. Mai bine sa tac si sa nu scriu nimic doar sa fie scris ca s-ar putea sa produc un fiasco de poveste. Si asa am facut. O saptamana, doua. Chiar si a treia. Bun, dar mai departe?!

Sunt trist, flacai si fecioare. Sunt in depresie… Ah, fara comentarii articolul. E doar o lamentare a unei minti in decadere. Sa spunem ca e ca Gigi Becali, candva pe sapte cai, acum in catuse… Ce frumos e afara!

A trecut 1 Aprilie. V-ati luat-o? Hai, sinceritate…

Desi n-am prea fost victima in anii trecuti, auto-pazindu-ma de-o maniera fabuloasa si fiind mult prea inteligent ca sa o patesc :D, anul asta mi-am luat masuri speciale. Am stat fortat, pe scaun, la vreo cateva episoade din Sopranos si doua-trei conversatii nocturne pe mess, tocmai ca sa adorm cat mai spre sase-sapte dimineata si deci sa dorm toata ziua. Mi-am plasat telefoanele pe silentios si pe ceva moale, sa n-aud vibratiile si tun am picat pana pe la sase dupa-amiaza. Interesant nu-i destul, e si cool. Ca-n reclama dom’le: Sfatul Meu, stai in casa! :)

In fine, masuri luate degeaba, oricum lumea mea e prea mica intrucat sa se gaseasca vreun Canuta om sucit care sa-si aduca aminte ca exist si ca merit sa mi-o primesc cinstit, ca de ziua pacalelilor. N-am patit nimic, deci. In schimb am auzit o poveste…

Cica doi merg sa ia niste bani de la un rus. Un al naibii de rusnac, de vreo doi metri patrati, calit in frigul Siberiei, fost soldat prin Cecenia.

Ajung la el acasa. Rusul beat. Beat mort. Vodka. Le da banii, insa incepe sa faca misto de ei. Ceva bazat pe rasa, pe nationalitate, in orice caz nimic doar de fatada. Chestii dureroase, care inteapa mai rau decat o albina dezorientata. Baietii nu mai suporta si il iau la bataie. Rusul riposteaza, dar nu destul, astia fiind si doi. Dintr-una in alta, totul se lasa cam tragic, matahala nemairespirand la un moment dat. O haltera de vreo saizeci de kile pe grumaz fu mai mult decat suficient.

Relativ speriati dar totusi constienti ca omul, sau ma rog, cadavrul trebuie sa dispara, baietii il infasoara intr-un covor, il coboara la masina unde il baga in portbagaj. Directia? O padure de la marginea suburbiilor orasului. E iarna, va fi mult de munca cu pamantul inghetat, zapada si toate cele, dar ce e in portbagaj nu poate ramane acolo prea mult. Si dupa vreo ora si ceva de condus ajung la capatul unui codru si asa aflat in mijlocul unei pusteitati aproape enervante.

Insa, cand deschid portbagajul, rusul inca traia. Mestecase din banda de scoci pe care i-o aplicasera astia inca din casa. Nimic ce doi pumni in gura unui om legat la spate nu poate rezolva. Slavul se calmeaza, isi da seama ca n-are rost. Cel putin nu acum…

Intrucat e nevoie si de putin exces de zel, baietii intind coarda. Il desfac la maini si il pun sa-si sape singur groapa, chiar glumind pe chestia asta. Nici vorba ca manusile lor de catifea sa sape printr-un pamant ca de granit sub o zapada destul de groasa. Acum insa ma intreb, cata minte ti-ar trebui sa pui o lopata de metal in mana unuia care omorase 16 rebeli ceceni doar cu un pistol?! Cate-o lopata zdravana in mecla fiecaruia si rusul scapa iar baietii erau K.O.

Pana sa-si revina cei doi, omul deja avea un mic avans. E greu sa alergi prin zapada afanata. E ca si cum alergi prin nisipul de pe plaja, doar ca aici nu era nimic placut. Baietii isi scot pistoalele. Trag. O data, de doua ori. E greu sa alergi, sa-ti coordonezi miscarile prin copaci, pe zapada si pe un teren destul de denivelat si sa mai si ochesti asa cum ai face-o de obicei. Inca doua gloante de fiecare. Nimic! Poate la al optulea, unul din ei il nimereste. Si inca bine de tot. In cap, undeva aproape de urechea dreapta, propagand sangele in aer ca-ntr-un foc de artificii. Aparent, rusul cade…

Cinci-sase secunde de repaos la adapostul caldului gand ca-si omorasera prada, dupa care cei doi merg sa controleze situatia. Dupa un damb de vreo doi metri ar trebui sa fie slavul. Doar ca nu e… Mult sange imprastiat, doua urme de pantof si atat… Nimic in jur cat vezi cu ochii. Nimic in copaci. Doar o puternica senzatie de ce pu*a mea?! Si totusi, hai sa-l caute…

Dupa sase ore, o ratacire epica prin codrul intunecat, ajung in locul unde-si lasasera masina. Nici vorba sa-l fi gasit pe rus. Problema devenea grava. Si mai grav era ca acum si masina disparuse, iar bateriile de la telefon inghetasera…