envi

Foarte rar am scris despre ce filme am mai vazut. Nici nu sunt cinefilul judetului, fiind genul de om care-si gaseste cu greu un film care sa-mi placa si sa ma tina pana la capat cu ochii deschisi. Ce-i drept, o data gasit, nu doar ca il pastrez pentru eternitate, ma si uit la el de un miliard de ori (cred ca am vazut Friday (cel din ’95) de vreo 30 de ori, Crash de vreo 20, Green Street Hooligans a mers de macar vreo 15 ori pe sticla iar How High cred ca il stiu pe de rost!). In ultima vreme insa, avand ceva timp liber in plus, adica mult mai mult decat credeam vreodata ca e posibil ca cineva sa aiba, am mai descoperit niste chestiuni despre care tin sa va povestesc cu mentiunea ca astept si recomandari in comentarii. Ca o mica adaugire, nu tineti cont de anul aparitiei si nu-mi dati science fiction sau comedii siropoase, n-are sens…

Clockers (1995)

Spike Lee e regizorul meu preferat. (OK si Quentin dar am o relatiune aparte cu asta cu nume de caine din desene animate). Clockers este, din punctul meu de vedere, una din capodoperile sale din anii ’90. Sigur, daca ne uitam putin pe bilantul muncii lui Spike Lee s-ar putea sa fim niste tampiti sa aratam cu degetul unul sau doua filme care sa-ti ia piuitul, dar Clockers are ceva aparte. Nu stiu daca am mai spus-o dar mi-a placut intotdeauna orice material despre viata afro-americanilor din State din anii ’90. Perioada nebuna, faimosul crack-epidemic si chestiuni care depasesc imaginatia. Sunt un fan al genului de filme ce trateaza problema. Am vazut si Friday, am vazut si Boyz’n'the Hood si am vazut si Menace II Society. Toate trei sugestive, chit ca primul e o comedie, dar toate prezinta destul de corect, concret si pe alocuri la modul explicit ceea ce se intampla atunci. Clockers, desi din aceeasi categorie, este diferit. Si as spune ca e diferit datorita faptului ca are doua mari plusuri: Spike Lee si Harvey Keitel.

Filmul prezinta viata adolescentilor de culoare din ghetourile din Brooklyn. Sigur, tot subiectul e un cliseu puternic: viata grea, sanse putine, trafic de droguri, kill-areala puternica, politie corupta si, undeva ascunsa in spate, multa filosofie de viata, de o viata mai buna. Neinteresant, am spune. Fals! Spike Lee e genul de regizor care iti poate transforma un subiect banal intr-un film superb! Sa-l mai adaugam si pe Harvey Keitel, un actor puternic subestimat din punctul meu de vedere care, aici, e de-a dreptul exceptional in rolul politaiului fara scrupule dar care totusi nu vrea decat sa faca dreptate, in esenta. Rezultatul? Un film foarte bun care, cu riscul de a ma repeta, ca si Harvey, e foarte subestimat la nivel de critici. Am observat ca n-a primit decat trei amarate de nominalizari neconcretizate, ce-i drept intr-o perioada a anilor ’90 cand cinematografia, din punctul meu de vedere, si-a atins punctul maxim.

Una peste alta, adaugand coloana sonora extrem de inspirata si, ca un amanunt interesant, faptul ca genericul de la inceput este format din poze reale ale politiei facute la fata locului unor omoruri cumplite din perioada in care drogurile dictau cotidianul, Clockers e un film excelent care poate nu va va demola de la inceput, dar pe masura ce-i veti acorda o sansa, veti ramane cu siguranta placut impresionati.

Adulthood (2008)

“Un follow-up dupa Kidulthood”, asa zice imdb. Eu nu sunt imdb, insa. Adulthood e, in primul rand, un film de productie britanica. O industrie a filmului destul de puternica dar putin apreciata de consumatorii de la noi, cel putin la nivel de ce a mai ramas din cinematografe. Sa ne gandim putin daca, in 2008 – anul aparitiei acestui film, am auzit vreo ceva despre el. Poate traiesc eu in fundul tarii, dar mie unul nu mi-a survenit nici o informatie cum ca ar rula undeva desi garantez ca e o productie foarte buna.

Povestea e simpla: un tinerel face o greseala si isi omoara un prieten din greseala, merge frumos la parnaie unde sta niste ani si apoi iese doar pentru a gasi lumea schimbata si pusa pe razbunare. Din nou, o chestiune simpla insa materializata foarte bine in productia acestui film. Ideea este ca viata e tampenie care te poate binecuvanta acum pentru a te distruge in secunda urmatoare. O milisecunda iti poate pecetlui viitorul intr-un mod decisiv. Anumite actiuni pot avea consecinte grave sau hotaratoare asupra noastra dar si asupra celor din jur. Pe de alta parte insa, viata nu sta pe loc si in niciun caz nu ne asteapta pe noi.

Un film ce merita incercat, un film foarte aproape de viata reala in care ne putem gasi oricare dintre noi cu mici exagerari pe ici, pe colo dar calculate si deloc hiperbolice. Ca o paranteza, un film excelent pentru cei ce sunt curiosi cum arata viata de strada a tinerilor britanici, un punct de vedere in care regizorul exceleaza, evidentiind totul foarte coerent si concret.

Dead Presidents (1995)

Spuneam adineauri ca in anii ’90, cinematografia a atins varful pe care, din punctul meu de vedere cel putin, nu-l va mai egala niciodata. Faceti putine cautari si veti descoperi ca majoritatea productiilor din acea perioada sunt filme de capatai sau realizari excelente.

Dead Presidents e un film care, in afara de a fi povestit de la un capat la altul, nu merita a fi comentat nici macar de cei mai fini critici care ar putea sa-i execute o cronica catusi de corecta. Razboiul din Vietnam a facut mult mai multe victime decat cei care au murit efectiv pe campurile de lupta iar acesta este subiectul filmului. Mai mult, personajele centrale sunt doi tineri de culoare, interpretati de Larenz Tate si Chris Tucker (ne-am obisnuit cu nebunul asta ca fiind un mare comic, ei bine aici e cu totul altceva) si deci toata ecuatia se schimba, devenind parca si mai dificila.

Dead Presidents este denumirea data banilor pentru ca pe toate bancnotele dolarilor americani sunt poze cu presedinti… morti. Mai exact, asta e scopul personajelor dupa intoarcerea lor de pe front intr-o lume in care nu ar fi avut nici o sansa nici dac-ar fi ramas acasa, daramite intorsi dupa ororile de acolo. Drepturi civile, experienta de a fi afro-american intr-o perioada imposibila pentru acestia, drama veteranului din Vietnam, suna bine!