envi

Subsemnatul are o prietena. Buna spre foarte buna, sa-i zicem Arabela. Arabela e solo, nici o obligatie, nimic. Merge frumos intr-un oras al Romaniei, in vizita la prietena ei cea mai buna. Acolo intalneste un guguloi, sa-i zicem Marian. Marian, baiat respectabil si cu destul vino-n-coace, pica indragostit de Arabela mea pana chiar in punctul in care, pentru cateva minute – si cica si foarte placute – au fost acelasi organism. Problema era ca acasa, pe Marian il astepta fumei-sa, veche in relatiune de vreo trei ani si ceva. Remuscari, procese de constiinta, Arabela care totusi pica si ea putin indragostita, in orice caz omuletul incepe sa-si puna intrebari. Pica in faimoasa legenda cum ca pe la trei ani vechime, o relatie isi traieste primul prag cu adevarat decisiv si se desparte frumos pentru a fi cu Arabela. Problema e ca relatiunea nu merge aproape deloc pentru ca, tot vizitandu-l in acel oras romanesc pe Marian, l-a cunoscut pe un alt guguloi, sa-i spunem Septimiu (sau Optimiu, Cincimiu, cum vreti voi). Si uite asa, prietena noastra se indragosteste mult mai mult si mai potent si mai puternic de Septimiu. Trecusera nici trei saptamani si Arabela l-a lasat pe Marian pentru Septimiu care si el intre timp se indepartase de prietena lui, destul de buna amica cu, ghici!, Arabela. Arabela il executa pe Marian, Septimiu pe muiere-sa si uite asa, si astazi, Arabela si Septimiu traiesc bine, linistiti, impreuna chiar si, pe confirmarea subsemnatului, se iubesc foarte mult si rareori relatia lor deraiaza. Le sta foarte bine impreuna si totul merge perfect! Sunt fericiti… Apropo, sa va mai zic ca Marian a incercat sa se impace cu fosta-sa si a dat gres pana la capat?!

OK, povestea de mai sus este absolut reala, desi este o incalcitura cu aer de stelenovela sud-americana. Doar numele celor implicati sunt fictive, nedorindu-mi sa cauzez diverse omuletilor in cauza. Asadar, asta ne e povestea, ca ea sunt, probabil, zeci de mii! Cine stie cate altele sunt si mai complicate. Dar s-ajungem de fapt la ceea ce vreau sa spun…

In principiu, omul are ca scop sa-si caute fericirea proprie. Acasa, la munca, in tramvai prin modul in care sta pe scaun si asa mai departe. Dar una pentru care munceste destul de mult si cu siguranta sufera si greseste si mai mult e cea sentimentala. Cum ne spune si denumirea, noi suntem oameni si deci gresim si aproape orice greseala, desi intr-un final ne invata ceva, doare si are repercursiuni relativ grave.

Teoretic, suntem mai multi cei care ne gandim la fericirea celuilalt decat a noastra, dar vine momentul cand trebuie musai sa fim egoisti si sa ne punem noi pe primul loc, in fata oricarui altcuiva. Si atunci trebuie sa actionam. Se termina partea aia lunga si enervanta, atat pentru sinea si sanatatea ta cat si pentru cei din jurul tau, aia care nu stiu cum sa o numesc dar e ceva cu “a gandi mai mult decat e nevoie si mai departe decat trebuie”. Trebuie sa faci ceva! Sa spui stop mintii care produce scenarii si toate cele si sa-ti convingi gura si corpul sa actioneze.

Si atunci te intreb: pana unde esti in stare sa mergi sa-ti gasesti fericirea sentimentala? Ai putea sa pui mai presus persoana pe care crezi ca o iubesti acum decat cea pe care credeai ca o iubesti pana acum? Esti dispus sa risti?, pentru ca aproape sigur exista mai multe sanse sa pierzi decat sa castigi atunci cand te hotarasti sa nu te mai sacrifici pe tine insuti. Dar daca e vorba si de un prieten/prietena bun/a la mijloc? Ai putea sa frangi, fie chiar si temporar, relatiile cu el pentru a-ti putea desfasura sentimentele cu cel/cea cu care e ea/el? Repet, s-ar putea sa pierzi…

Deci? Pana unde???