envi

Prin 2001, vara, ieseam prima data din tara… De fapt nu, mint, eram la a doua iesire. Mai trasesem o fuga in Republica Moldova cu vreo 2 ani inainte, la un concurs de poezie si critica literara. De data asta ieseam catre vest, catre partea aia de lume muuuult laudata si la care noi, tara pe atunci de o mana mai a doua spre a treia, aspiram cu forta, indarjire si dinamism.

Fiind inca la o varsta la care parul pubian abia isi definitiva prima-i crestere si la care inca nu ma barbierisem, ceea ce ma impresionau mai repede erau masinile si cladirile colorate. Nu eram inca suficient de copt la minte incat sa realizez niste chestiuni. M-a frapat insa un lucru pe care-l voi detalia mai jos, nu inainte sa va spun ca, de atunci si pana azi, am mai iesit din tara catre incolo cu autocarul de mai multe ori decat unii au vazut capitala de la intrare, chestiune importanta in economia discursului.

In 2001, am sesizat o chestiune: de undeva de pe la capatul Ungariei incolo, se putea dormi destul de bine intr-un amarat de scaun de autocar. Evident, vorbesc despre starea drumurilor. Nu spun nimic mai senzational decat au spus-o altii, nu prea asta mi-e intentia, incerc doar sa ilustrez altfel, la intelesului oricui un fenomen. Fenomen pentru ca intr-o parte a Tisei e un fenomen, in ailalta e normalitate…

Spuneam deci ca in 2001 se putea dormi de undeva de dincolo tare de Budapesta incolo. In 2003 am repetat drumul, parca era si mai bine. Deja in 2005, treaba statea ca pe un pat plin cu petale de trandafiri si pana si indicatoarele te duceau acum catre M2, M3, chiar M5!!! In 2007, mi s-a pus capac la toata teorema: aflam ca ungurasii isi terminasera mai bine de 2/3 din necesarul de autostrazi. Un calcul simplu: 2001-2007, 6 ani in care baietii au facut sosele non stop. Anul asta, intorcandu-ma tot pe patru roti din Franta incoace, mi-am reconfirmat a mia oara ca ale ungurilor autostrazi sunt ca-n palma si, in ultima instanta, SUNT!

Reiau, nu spun nimic nou si nici nu am pretentia sa povestesc cum am aflat ca, sub un foc mocnit de lemne ude, apa se incalzeste. Incerc doar sa desenez un peisaj pe parcursul a mai multor ani in aceleasi conditii de drum facut pe roti al unei tari care, desi poseda niste oameni extrem de scarbosi si de imputiti, cu un peisaj insipid si care dispune de doua mari atractii, Budapesta si Lacul Balaton, sa-si faca nevoile(a se intelege ca si-au realizat toate cele de au avut nevoie pentru a-si continua tranzitia).

Diferentele intre noi si ei le las pentru cei care au chef sa-mi comenteze banalitatea, am vrut insa de mult timp sa scriu, sau mai bine sa zis sa descriu cum, din autocar, simti cum unii pun osul la munca si, paradoxal, o data cu trecerea timpului, la noi se merge si mai greu dintr-un capat in altul al tarii… Bozgori, bozgori, dar deocamdata sunt gigea, iar noi suntem curva din port care le-o suge tuturor celor care ne dau doi lei si ne cer inapoi opt…