envi

Nu, de data asta NU… Read the rest of this entry »

Daca puteai fi mai fericit? Evident…

Nimeni, oricat de euforic e, nu poa’ sa-ti spuna ca-i fericit. Stii fraza aia pe care toata lumea o are in gura si care incepe cu “cea mai fericita zi din viata mea a fost cand…”? Aia e marturia omului cum ca, intr-o viata mizerabila, o zi i-a mers bine, nu ca intr-0 viata buna, normala, decenta, cineva sau ceva i-a mai atarnat un sirag de bucurie la gatul deja plin de multe alte siraguri.

Daca puteai fi mai avut? Normal…

Nu blestema in stanga si in dreapta, nu-i nici vina ta si e foarte probabil sa nu fie nici vina altora ca tu ai mai putin decat altul. Se foarte poate ca multi care au mai mult ca tine sa fie mai slabi de inger, mai slabi de minte sau mai slabi de caracter. Si crede-ma, intre o punga cu aur sau o punga cu intelepciune, am s-o aleg pe-a doua, pentru ca o a doua punga de-aur n-am sa mai am vreodata, dar cu intelepciunea s-ar putea s-adun mai multe.

Daca puteai fi mai frumos? Eh, mai vorbesti?!

Pe la o varsta, nevoile tale se schimba. Indiferent de ce ai in pantaloni, de cat de mare sau de adanca, de cat de vioaie sau de statuta, la un moment dat trupul nu-i de-ajuns. Bucura-te ca arati bine, e din ce in ce mai rar, dar in acelasi timp, nu te bucura prea mult pen’ca dintr-o data ai sa te trezesti la fundul sacului. Da, pentru ca e trecatoare. Ce NU trece e mintea. Gandeste-te la asta…

Puteai fi multe! Puteai fi mai fericit, mai instarit, mai frumos. Dar nu-ti pierde timpul blestemandu-l pe cel din stanga ca le are pe toate, pe cel din dreapta ca le are mai bine sau pe cel din fata ca le are mai multe. Ghinion! Viata nu-i corecta cu tine! Inceteaza sa mai cauti motive ca unul are, altul are si mai mult, celalalt parca si el are mai mult ca tine, iar tu zaci in neputinta. Daca la capatul zilei n-ai priceput ca singura vina pentru toate e, de fapt, a ta, pentru ca te resemnezi plangand in loc sa transpiri incercand si izbutind, primul drept pe care toata lumea ar trebui sa ti-l ia e ala de-a privi incrucisat pe cine are…

Da, altcineva nu ar putea sa-ti traiasca viata ta complicata. Dar, surpriza!, nici tu nu ai putea sa o traiesti pe a lui. Ideea e ca, la un sfarsit ipotetic, in timp, se trage o linie. TU unde te situezi? TU inca plangi, sau TU poti sa spui “Acum, azi, altii se uita la mine cu jindul cu care ma uitam eu candva…” ATUNCI ar trebui sa fii fericit! Atunci ai ajuns cineva. Altfel, n-ai inteles nimic din ce trebuia…

Nu vrei tu sa taci?!

Bai, nu mai suport! Nu, nu glumesc, efectiv mi se umfla venele in carcasa asta de pe cap…

Sunteti multi, prea multi, exagerat de multi, imbolnavitor de multi, nesimtit de multi, indecent de multi, plictisitor de multi cei care efectiv vorbiti! Nu, ca vorbiti nu ma deranjeaza, ca vorbiti mult si prost, aia ma deranjeaza. Si inc-o data, NU, nu ma refer la cei care au obiceiul sa vorbeasca mult. EU sunt unul din ei, unii ma plac asa, altii imi atrag atentia, viata merge mai departe si cu genul asta de oameni vorbitori.

NU! Read the rest of this entry »

Pasivule! Trece istoria pe langa tine si tu-ti largesti fundul pe scaune tari…

Intr-o dimineata dintr-o noua iarna, in 1918, niste provinciali, NU bucuresteni sau oraseni, au deschis usile unor bordeie luminate de, poate, doar petrol si s-au miscat pana intr-o piata in care distrugerea a devenit creatie. Au distrus granite pentru a forma o tara. Stiau, probabil, cu ce au de-a face, deci nici frigul, ori lenea, ori durerea nu i-au tinut de partea celalalta a usii. Nici macar “lasa, Aglaio, ca se duc ceilalti, ce sa mai facem si noi?”. Nu! TOTI!

Intr-o dupa-amiaza dintr-o iarna bine infipta in calendarul anului 1989, dar deloc infipta in vremea de afara, niste provinciali, NU DOAR bucurestenii, s-au postat curajosi in fata unui regim demonic, intr-o piata dintr-un alt oras-monument. Nu cred ca intelegeau cam cat gaz pe foc aveau sa toarne, dar, in sinea fiecaruia, zacea deja focul pe care gazul era turnat de mult si mult. Asa ca n-au simtit vreo retinere, n-au ramas in spate si nici macar n-au ezitat, intr-o delasare gen “lasa, Veto, ca se duce tineretu’, doar n-o sa mergem noi sa ne rupem capetele!”. Nu! S-au miscat! TOTI!

Intr-o noapte dintr-un sfarsit de primavara capricioasa intr-un 2011 incert, intr-un loc de care, probabil, cam 90% din prietenii mei nu au auzit vreodata, pe twitter, simt ca parca mai porneste un val ce s-ar putea sa capete inaltime. Cine stie, poate chiar apocaliptica… Read the rest of this entry »

Profilul meu de Facebook spune ca am 188 de prieteni… Si vorbim de oameni cu care am schimbat macar o vorba in toata viata mea, in orice fel.

Imagineaza-ti ca maine mori. Da, tu! Nu, pe tine nu te evita moartea, daca pan-acu’ te-au evitat alte mizerii. Aia nu, aia e in drum spre tine si merge cu o viteza constanta: o zi pe zi…

Imagineaza-ti, deci, ca maine crapi. Cati, din prietenii tai de pe facebook, care te scufunda acum in like-uri, in “:*” si inimioare vor veni macar vreodata la acel pietroi inscriptionat, singurul punct trainic in spatiu care mai atesta o candva existenta certa. Cine, crezi tu, se va sesiza ca nu-i mai existi in viata si, mai departe de-atat, se va misca sa-ti vada trupu’ inghetat in drum spre-o groapa anosta?

Nu te grabi, omule, sa pretuiesti orice contact. Nu te grabi sa judeci ca oricine te saluta, ca oricine iti da un like, ca toti cei care erau fericiti cand te-au vazut in relatie cu frumusetea aia sau c-ai scapat de zgripturoaica cealalta, ca toti cei extaziati de ce poze frumoase faci sunt la fel de dispusi sa faca ultimul gest care conteaza pentru, da, nu gresesc, viata ta.

N-or sa-ti vina ei oameni cu care, mic fiind, imparteai linguri de ciorba sau colturi de paine. Deja Facebook a stricat ideea de a spune un La Multi Ani cu voce tare, fie el din politete, obligatie, dintr-un scrasnit dusmanos de dinti, sau, dimpotriva, cu diferite niveluri si stari de dragoste si iubire… Chiar, pune-ti intrebarea asta: din sutele tale de prieteni de pe facebook, cati si care din ei vor fi langa cosciugul tau? Cei mai mari fani si vizitatori ai contului tau vor fi ei oare cu 4 garoafe si o candela? Apropo, in primul rand: cum or sa stie c-ai murit…?

Asta pentru ca, de vreo cateva zile, am hotarat sa transform contul meu de facebook intr-un mod de a tine sau sustine legatura strict cu oameni cu care am schimbat macar cativa kilobiti de conversatie pe messenger si twitter si am scos orice strain, orice om a carui voce n-o stiu sau care nu stiu in ce fel isi foloseste emoticonurile. Sunt, pe facebook, pentru cine ma cunoaste, pentru cine cunosc. Pentru restul, strict si fara scrupule, MUIE! Strange-mi, mai intai, mana, si apoi mai discutam…

C-asa-i adresa de mail, un fel de album foto in care, in loc de poze, ai mailuri mai vechi sau mai noi care nu te lasa sa uiti ce-ai fost candva…

Adineauri chiar am primit un mail care mi-a adus aminte de vremurile in care, da, asa e, jucam World of Warcraft. Nefiind genul care sa plateasca pentru jocuri – sssssst, nu spuneti la nimeni ca fac si eu ca voi si imi cumpar jocurile cu fisiere cu extensia .torrent - m-am inregistrat pe-un server moca, romanesc. Pana si azi primesc newsletteruri de acolo. Mi-a fost lene sa-mi inchid contul, dar uite asa nu pot sa scap si, o data la doua saptamani, imi aduc aminte cum pierdeam zile si nopti, alaturi de alti prieteni, butonand universul interminabil din WoW. Jumatate de an aruncata la gunoi…

Tot pe adresa de mail a id-ului de messenger, imi vine, cam o data la saptamana si la sarbatorile legale, cate-un e-mail de la FunGift. Pe la inceputul blogului astuia, pe cand eram bine-mersi plantat pe blogspot si ma numeam bataiedecampi, am scris un articol(slabut), cu care am primit un voucher de 50 de RON pentru cumparaturi pe site. Imi aduc si acum aminte ca aveam o luna de blogging si am si inhatat niste bani cu care i-am luat fostei mele gagici, intr-o penibila tentativa de impacare, un ceas de birou. N-a tinut, despartiti am ramas. Chiar stau si ma gandesc daca l-o mai avea…

Asa e adresa mea de mail, o tarfa perversa, care ma tot biciuieste, periodic, cu cate-un mail care-mi aduce aminte de ce, pe unde, cum, de cate ori, cu ce scop si cat timp am umblat pe unde am mai umblat, ce fel de om am mai fost si ce prostii am mai facut. Tampita naibii nu ma lasa sa uit ca, undeva in trecutul deloc indepartat, eram si mai prost decat eram acum…

Voi patiti la fel? Sau voi v-ati dresat tarfele sa nu mai primeasca chiar orice in ele…?

Undeva intre a 16-a si a 18-a oara cand ajung la finalul asta, de fiecare data simtind acelasi sentiment de “pacat ca s-a terminat”… Nicio problema, reluam cu episodul 1!