dezvolta-ma tu, ma, inteleptule!

In general tind sa cred ca, daca ceva imi e neclar, ma descurc sa-mi aflu chestiunea, dilema, problema. Am destula minte cat s-o inteleg din prima, dar la fel de bine e posibil sa ma depaseasca si ascult deci explicatia altcuiva sau, asa cum e la moda in ziua de azi, tac frumos si ma prefac, ajung acasa, il fut putin pe google in cur si aflu care-i schema si apoi ma comport ca si cum oricum stiam.

Exista insa ceva ce niciodata nu am priceput: dezvoltarea personala. (more…)

te bag in ^&*$ !

Du-te-n pizda ma-tii!!!

Na, poftim, am zis-o. Ai ceva de obiectat? Ma gasesti ca fiind indecent? Poate respingator, inapt, imatur? Da? Atunci sa te fut in gura! Oh, esti oripilat…

Injuram! Intrebarea mea e de ce e, in principiu, interzis s-o facem? Ma rog, ma refer din punct de vedere a unor raporturi sociale, ca nu e ca si cum te leaga pentru injurii. Nu stiu, se face parnaie pentru asta? Chiar n-am verificat. In fine…

As putea sa incep sa fiu filosof din ala profund si sa spun ca omenirea, societatea civila, are pretentia ca exista niste chestiuni concrete care ne diferentiaza de animale si unul din ele e faptul ca suntem – eu as reformula in ne place sa credem ca – suntem civilizati. Ca noi avem un loc aparte, ca suntem NOI si animalele. Iar faptul ca injuram, ca folosim aceasta forma de teoretica violenta verbala – ca o paranteza: sunteti prosti daca aveti impresia ca injuriile sunt violenta verbala; eu nu le consider nici macar o forma de asa ceva, violenta verbala mi se pare cu totul altceva, ceva mult mai elevat si mai profund – ne coboara pe scara evolutiei. Cam la fel si cu expunerile publice de orice elemente sexuale. In fine, ineptii, cam ca orice filosofii bazate pe comparatie. Mancam nu stiu cum, ne imbracam sa ne ascundem trupurile si nu injuram pentru ca suntem civilizati. Ne bagam prostiile la fundul sacului sau mai bine zis ingropam trecutul, ma rog…

Lingvistic vorbind, omul foloseste, cel mai des, cuvintele mai scurte din dictionarul unei limbi. Si, sau, deci, da, nu iar pe de alta parte fut, cur, pula, sugi, sex si asa mai departe. Pe ideea asta, faptul ca mai si injuri potent ar determina limite puternice in ale vocabularului. Chestiune totusi relativ falsa. Cunosc personal niste profi universitari care ar putea preda frumos niste lectii de injuraturi. Ca sa nu mai zic ca, in opinia mea, un nenica c-un vocabular elevat e mult mai ciumeg in ale injuratului. Logic, nu?

Mai circula si ideea ca ar fi o relaxare. Un mod de a defula, de a pierde din energia negativa. Un Baga-mi-as pula! din toate incheieturile si intr-un moment cretin poate face minuni terapeutice si scadea tensiuni arteriale suparate.

Bun, si in esenta, de ce, social vorbind, injuratul e privit ca o chestie eronata?! Nu m-a deranjat niciodata sa fiu si injurat in anumite situatii si, mai important, mi-ar placea sa nu fiu constrans de diverse situatii sa nu pot injura. Chestii de genul prezenta unor anumite tipuri de persoane, anumite locuri, principii religioase(oh, asta e preferata mea, dar nu vreau sa reiau smardoiala mea cu religia) si asa mai departe. Vreau sa pot injura frumos si armonios atunci cand vreau sa o fac, cand simt nevoia s-o fac. Se poate? Nu? De ce pastele ma-sii sa nu se poata?!

cartea versus filmul

Intreaba un pasionat de lectura despre cum i s-a parut filmul dupa un roman pe care el l-a savurat cu placere si s-ar putea sa ai mai multe sanse sa-ti spuna ca pelicula e proasta si diminueaza valoarea inestimabila a unei lucrari de marca. Si asta pentru ca un cititor isi creaza in mintea sa o imagine perfecta a desfasurarii actiunii, a felului in care arata fiecare personaj in parte, poate pe alocuri chiar a vocii sale, si-au intiparit exact imaginea fiecarui loc descris in carte si asa mai departe. Ba chiar citeam recent ca, la sfarsitul anilor ‘30, o nu stiu ce uniune a cititorilor l-au recomandat spre cerut in mod expres pe Clark Gable pentru a-l juca pe Rhett Butler in ecranizarea faimosului roman Pe Aripile Vantului. Asadar, e posibil ca in mintea pasionatului de lectura sa se contureze si omul perfect pentru un eventual rol intr-un film… (more…)

eu, blogger, te pot influenta?

Avem blog… Scriem… Invariabil, daca suntem de comitet, vom avea si cititori. Oameni care-ti vor lectura scrierile si, fara indoiala, la final vor avea o opinie. Prost, slab, foarte bun, genial, excelent, mergem mai departe, ceva va fi in mintea celui care-ti va citi un articol. Minima influenta, pana aici…

Nu cred insa ca cineva si-a pus vreodata problema cam cat de mult isi poate influenta publicul…

Pe-un blog de om normal, pe-un blog sustinut, pe-un blog de continut vor aparea invariabil articole cu tenta didactica. O intamplare care are, la capatu-i, o morala; o argumentare a unei situatii de orice fel; un discurs care porneste de la o problema frecvent intalnita. Orice, ceva despre un fapt/lucru/eveniment care priveste pe toata lumea, la un moment dat sau chiar atunci, in respectivul prezent. Tu il scrii, e un articol de blog, e blogul tau si vrei sa impartasesti si cu publicul tau o chestiune care ti-a starnit o parere de fiece fel. Te-ai gandit insa in ce masura il influentezi pe ala de-ti citeste paragrafele?

S-ar putea sa ai surpriza ca daca tu scrii ca de vreo patru zile te razi cu noua lama Patru-Cutite-de-Iti-Iau-si-Pielea sa-l influentezi pe unul sa o faca de maine, iar rezultatul sa fie ca gagica-sa ii va aprecia moaca si mai fina si o sa-i faca, in sfarsit, sexul oral pe care-l asteapta de cand s-au combinat, ergo viata lui/lor intra intr-o noua etapa. S-ar putea ca faptul ca tu, pe blogul tau, injuri de dumnezei si cruci un restaurant, sa aiba ca efect ca toti cei care te citesc si mergeau acolo sa nu o mai faca si sa imprastie vestea si, mai stii?, restaurantul sa pice-n colaps. Cine stie ce efect ar avea asupra unei femei articolul tau despre niste trasaturi ale unui barbat care-l dau de gol ca-si tine muierea doar pentru a craci-o, ea sa gandeasca si sa-si activeze scenaristica, sa-i dea aluia papucii, ala sa fie nevinovat de fapt, si sa-l bagi intr-o cura de Xanax cu vodka stinse cu bere si-l trantesti cu totul…

Poate ma hazardez, poate imi imaginez sau poate pur si simplu supralicitez puterea blogului, dar totusi, nu pot sa nu ma intreb: in ce masura crezi ca scrierile tale iti influenteaza cititorii? Ca o mentiune, fa putin abstractie de trafic…

regresam prin progres…

Prima data cand am vazut Idiocracy am exclamat simplu: foarte prost! Mi se parea o idee demna de luat in seama, insa o realizare precara care impute toata schema. Revazandu-l, insa, am inteles ca, de fapt, altfel nici nu trebuia abordat. Ceea ce este descris acolo nu trebuia evidentiat deloc altfel ci scurt pe doi si verde-n fata, fara figuri de stil. Prostia si naivitatea maselor e intr-o crestere aproape imposibil de controlat iar ideea filmului iti da de gandit daca viitorul chiar asa va arata. Asta totusi intr-o lume in care, totusi, progresam…

Sigur, progresul e evident. Am ajuns in vremuri in care ce se produce azi, acum, e epuizat psihic – pentru necrestatii cerebrali expresia inseamna invechit – peste poate si o luna de zile. Nu stiu exact ce determina aceasta viteza de a produce mai bun intr-un timp foarte scurt, perioada care nu permite consumatorului sa inteleaga exact noutatea care i s-a propus. (more…)

nu dam din buci, ne plangem!

Simt nevoia sa intervin si daca tot o fac, macar sa m-auda toata lumea…

Luana a scris un articol. Bravo ei! Eu i l-am urcat pe ftw, unde a luat niste voturi, multisoare. Bravo tot ei! Lumea a inceput sa-l aprecieze intr-un fel sau altul. Nimic de comentat, s-a murit in ‘89, viva la revolucion, freedom of speech, ma-sa-n cur! Dar o reactie vreau (si pot, pentru ca-mi permit) s-o comentez. Nu e neaparat dorinta mea primordiala de sange cibernetic, ci mai degraba un fel de addendum la ce-a scris brasoveanca.

Ginake scrie, aici si printre altele, ceva de genul asta: (more…)

romania antreneaza spartani…

… si daca am fi intelepti sa ne adunam in carduri de cate 300, am cuceri lumea, probabil…

Da, nici mie nu-mi place Romania! Departe insa de a da vina directamente pe tara, totusi nu ma simt ca si cum sunt nascut intr-o tara care nu ma merita, nu sunt pana intr-acolo de increzut si ingamfat. Pur si simplu am avut noroc in viata asta sa reusesc sa trec granita aia cu Ungaria mult dupa caderea oricarui regim, unul oarecare, predominant rosu si sa-mi vada ochii si altceva, sa-mi simta pielea sau mintea si alte scheme, obiceiuri sau mentalitati.

Ce pot sa zic, nu-mi place Romania si am si de ce. N-are sens sa enumar aici, cu liniuta, fiecare minus in parte. E mai mult decat plin internetul de exemple de romanisme crunte. Insusi termenul romanism e creat datorita faptului ca doar la noi vezi niste lucruri de-ti fuge parul de pe spinare, nu se mai multumeste cu doar a se ridica. Si repet, cu siguranta exista parti in lume in care incredibilul depaseste barierele de aici – vorba aia, Rusia nu-i departe deloc – dar noi suntem o tara ce pretindem niste uniuni, niste stadii ale civilizatiei si niste standarde. Ma rog, teoretic…

Insa rareori am vazut pe cineva sa cantareasca partea pozitiva a lucrurilor. Exista! Exista si un plus in a fi roman. S-a gandit vreodata cam cat de profesionist si calm si imperturbabil si cu sange rece ar putea parea un roman mai cizelat catusi de putin intr-o oarecare tara straina de dincolo de unguri?! Da, nu glumesc, am parea niste profesionisti trecuti prin furci caudine, antrenamente in legiunea franceza si vreo trei casatorii cu femei nebune si soacre salbatice. Pe bune… (more…)