envi

O data pe luna, cate-un blogger cu niste trafic mai trecut de pubertate, se autosesiseaza si decide sa impartaseasca lumii intregi din filosofiile shaoline care l-au propulsat cate-un pic, cate-un pic spre partea superioara a lantului trofic. Si asa apar, doamnelor si domnilor, domnisoarelor si curvelor, acele crezuri 2.0, menite pentru a trezi bloggerul de calitate din tine.

Ma-sa, parerea mea e ca sunt inutile, stupide si, mai pe sleau, scrise din tampenia teoretic temporara, aia care-ti impiedica electricititatea neuronica sa produca un subiect valabil. Pe scurt: DE-GEA-BA!

Ultimul care mi-a atras atentia e aici. Un concetatean se hotaraste sa… nimic! Niste alineate bine asezate in pagina, bine scrise gramatical, aproape bine ortografic si lexical, dar cu valoare moralo-socialo-intelctualo-orice zero! Desigur, articolul e titrat pompos “Din secretele bloggerilor celebri”. SECRETE! Initial, ma asteptam la marca de spuma de ras a lui Petcu, marimea de chiloti a lui Cetin sau ce tip de abonament la telefonul mobil are Negrea. Zau de nu asta m-ar fi pasionat mai mult dpdv al lecturii…

In schimb, ce-am gasit au fost cateva aliniate care, dupa cum spuneam, desi corecte la nivel de scriere, sunt fara valoare la nivel de mesaj. O data pe luna, twitterul e inundat cu asemenea articole teoretic motivationale, practic nimic. Andrei Dobra mi-a zis pe twitter, la intrebarea mea de ce a dat RT la un articol deloc impresionant, ca el gaseste bloggerul roman ca fiind lenes, ca nu mai munceste. Corect, dar… zau?! Asta o stiam si acum un an de zile! 80% din blogurile romanesti sunt deschise degeaba. Nu vor produce nimic, in afara de niste spike-uri si poate un 5%  articole in regula. N-au comunitate, n-au forta, sunt fie create pentru ca “cica faci bani stand cu curu-n scaun, sugand cola” sau pentru ca meditatia devine adanca si existentiala cand te paraseste gagela sau gagelu’.

Uita-te-n jur: blogurile importante sunt ACELEASI! Desigur, mai apare cate-un rasarit, fie pe nisa, fie pe tenta personala, dar in mare, avem aceleasi cateva zeci, poate o suta-doua de bloguri misto, intretinute, bloguri bunute. Faptul ca te-apuci sa rescrii ceea ce si altii au scris de un catraliard de ori – inclusiv subsemnatul – nu va motiva pe nimeni. Intreaba-l pe Ariel, crezi ca el ar schimba viata vreunui blogger dac-ar posta pe motivonti ceva de genul? Deloc! Nu sta nimeni sa-l asculte la faza asta, sau dac-o va face, o va face temporar. Pen’ca nu pricep!

In plus, ce-mi spune nou articolul respectiv? Ca ce? Ca tre’ sa scriu constant?! Ca tre’ sa investesc? Ca bloggingul e un job? De acord! Care ti-e targetul?! Pustanii de 17-21 de ani se vor, oare, injecta ei cu adrenalina, determinare si idei? Fii serios! Ei vor bani acum, rapid. Faima nu-i intereseaza pentru ca nu o inteleg. Deci, care e targetul? Pentru ca, reiau, cei care conteaza in blogging nu doar ca stiu deja asta, dar le e reflex.

Asa ca da, multumim pentru inca un articol fara sens. Un articol care, oricat s-ar strafoca oricine, nu va fi priceput niciodata de nimeni nou. Scrieri inutile date, cica, de oameni care se cred utili. Genralitati banale, ridicate la rang de secret de stat. OK… Sunt curios: ca nene relevant, ce-ti trece prin cap cand apesi “Publish” la asa ceva?

O scoala la 4 biserici si inca una in constructie. Am citit despre niste cifre neoficiale care spun ca, la 4300 de scoli, Romania propune 18000 de biserici. Am putea sa ne apucam de calcule barbare. Daca ar fi sa impartim suprafata cu numarul de biserici, ajungem la un rezultat, zic eu, socant: 1 biserica la 13 kilometri patrati! Adica la fiecare 6,5km/2km, avem, automat, trei turle si un altar. Ce te faci, insa, cand citesti raportul dintre romanii ramasi in tara si numarul de biserici?! Daca as presupune ca suntem douaj’ de milioane, asta inseamna o biserica la 1100 de oameni! Read the rest of this entry »

Cat de plina-i lumea de ipocriti fara margini…! Read the rest of this entry »

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare? Stai linistit, oricum nu aia o sa fii. Si nici macar pe-aproape.

Intro: Io’, cand vreau sa ma fac mare, vreau sa fiu sef!

Nu scriu sa judec adultii care, copii fiind, avocati si medici se visau, iar acum sunt slugi. Viata-i grea, omatu-i mare, ori ai banul, ori te doare. Faci cumva sa-l ai, c-altfel ori esti un al naibii de voluntar ed talie mondiala, ori esti paria. Stiu, bolnava societate care-ti bazeaza valoarea pe cartea de munca, dar, deocamdata, daca nu stii vreun cod sa-i spargi pe iluminatii aia care cica conspira la strivirea simtului uman, tre’ sa produci. Si de-aia rareori vei fi ce te visai in apusurile de vara dulce, in pat cu dusmanii dreapta si sub-buricul…

Scriu, insa, pentru ca ma amuza ceva…

Imi place romanul meu care, intr-un minim post cu firmituri de autoritate, se transforma! Ce ma fac cu el?! Acasa, nevasta il domina. N-alege nici marca de oua fara s-o intrebe daca-i plac cu coaja alba sau cu coaja de culoarea… oului. Intre prieteni e cam bleg. E baiataul care pleaca dupa beri la bar, care se duce dupa lemne in padure la gratare si care e sunat in caz de avarie. In rest? Ei, in rest e un dragon chinezesc. Mandru, viu colorat si puternic.

Pune-l, de exemplu, paznic de liceu, si e undeva intre justitiar intergalactic si strasnic aparator al gliei patriei. E un karateka desavarsit cand vin copiii sa bata mingea, inofensivi, pe-un teren la urma-urmei suficient de public. E mielusel in orice alta situatie…

Pune-o pe tanti Mita secretara sau functionara oriunde. E leu in cusca cu cei de pe partea ailalta a ghiseului, e insa o simpla pizda cu frustrari de nereusita cronica si aspiratii calcate in picioare de, ghici!, propria-i incompetenta. De-aia e si asa de acra, nu ca n-ar fute-o paznicul de mai sus, barba’-su…

Imi plac oamenii care, imediat instalati intr-o functie marunta, se simt sefi. N-am in creier o ultima oara cand, in tara asta fiind, cineva si-a facut datoria fix in limitele atributiilor postului si nimic in exces. Zmeii care va vor apostrofa pe oriunde exista peste tot caci, nu-i asa, dumnealor sunt intr-o functie. Basca faptul ca sunt capatul inferior al lantului trofic, dumnealor sunt intr-o functie iar tu esti obligat sa pricepi asta.

Va spun din start: ma SPERIE, efectiv, numarul exorbitant de fani din jurul acestui nici-nu-stiu-cum-sa-il-denumesc RObotzi!

Aseara mi-a fost dat sa vad ca au ajuns la un pompos denumit s01e04, ca-n serialele de cariera de pe torrente, episod 4. Nici nu stiam ca exista alte trei, jur! Am vazut ceva chestii in treacat pe Facebook, dar le-am ignorat. Nu sunt ridicol sa nu verific ce prietenii mei mai posteaza din cand in cand, dar niciodata nu am fost fan al nimic ce incepe cu “robot”. Asa-s eu, mai de scoala veche, nu ma pasioneaza masinile cat ma fascineaza oamenii…

Si am dat click “pah” Play. Pe de-o parte greseala, pe de alta parte uluire, in mare parte “au!”…

Cum spuneam in introducere, ma sperie numarul mare de fani. Sigur, sunt cunoscut ca un foarte pretentios si foarte greu de multumit, critic a orice – cu argumente catusi de solide, totusi – si pe alocuri sclifosit. De acord, asta-s eu. Dar sunt si lucruri care-mi plac si pe care le apreciez si sincer, nu-s putine. RObotzi nu e unul din ele si ma mira cum de e unul din cele atat de bine primite de public. Am incercat sa aflu cateva raspunsuri aseara, pe twitter. Ba ca ar fi problema la mine ca prea sunt fani multi, imi spunea Andrei. Ba ca ar fi greu de explicat intrucat nici eu, la randu-mi, n-as avea succes sa explic de ce-mi place ceva cuiva, zise Spuse. Ba ca pur si simplu place…

Si totusi, deloc ignorand parerile si argumentele, am ajuns la o singura concluzie: traim in generatia celor care rad la accente regionale si injuraturi spuse public. Eu sunt roman, am accentul ala peste tot pe langa mine, ma lasa rece. Vremea Planeta Moldova, o suficient de reusita formatiune de baieti care faceau misto din nimic acum vreo 8 ani de zile, a trecut de vreo 6, adica e la fel de expirata ca si Euro2004. A tinut atunci nitel, au avut chiar si doua-trei hituri, dar e ok, suficient, ajunge. Injuraturi? Po’ sa incep si eu aici si zau de n-am cateva demne de cartulii de capatai, un fel de Injuraturi 2.0, in termeni de “cibernet”.

Asta e umorul pentru generatia asta?! Niste robotei care vorbesc pe accent moldovenesc, niste injuraturi si un dialog deloc inspirat? Uau, ce cool!!! Eu cunosc niste baieti pe net care, doar prin scrieri(!!!!), bat la cur dialogurile si nimicurile din RObotzi. E o crasa lipsa de calitate cronica si, mai rau de atat, o indubitabila prosteala la nivel neuro, intrucat echivalez rasul in fata unui RObotzi cu rasul la poanta aia “daca-ti arat si un deget, razi”. Pe bune, ma uitam la episodul asta 4 si zau, la ce sa rad? “Stilul de karate FU-TAI”? ZAU?!?! Am eu una mai buna: hai fa-n fân, ce-ai fa-n sân. Este?

Revenim…

Dragilor, va compatimesc. Nu sunt deloc criticul a oricarei incercari de creatie, dar nici nu pot aprecia orice incercare de creatie. Felicitari celor care au incercat, esecul e si el un castig, daca esti intelept. Ce ma intriga insa e numarul asta de fani dobandit din nimic. Prost nu-i ala care cere, prost e ala care da. Baietii care au creat RObotzi au cerut fani, fanii le-au dat admiratie. Eu zic c-am fost destul de clar… Daca inca mai radeti la injuraturi spuse cu voce tare pe accent regional moldav si v-ati udat leoarca in chiloti de la RObotzi, atunci va rog faceti-mi o favoare: nu cautati nicaieri vreun episod din Happy Tree Friends! E fizica cuantica pentru mintile voastre mucagaite…

Suntem o societate care, pe zi ce trece, devine din ce in ce mai pesimista si mai egoista. Suntem preocupati doar de noi insine, uneori poate si de apropiatii nostri. Si astfel ajungem sa omitem un fapt fascinant, acela ca viata iti poate oferi nenumarate momente, fapte si lucruri de neuitat, iar noi le uitam, le lasam sa treaca neobservate sau efectiv nu suntem interesati.

Citeam recent despre un violonist celebru care, intr-o zi, a mers intr-una din statiile de metrou aglomerate din New York si a inceput sa cante, aparent pentru un dolar in plus. In mai bine de trei ore, n-a avut parte decat de atentia fugitiva a catorva copii si a strans cateva zeci de dolari. Violonistul e unul din cele mai mari talente ale momentului, canta la una din cele mai scumpe viori din lume, iar peste trei zile sustinea un concert cu casa inchisa, unde a vandut mii de bilete la pretul mediu de 100 de dolari. Aici canta pe gratis! Pentru toata lumea! Nu l-a vazut nimeni… Nimeni n-a avut timp pentru el…

Suntem prea preocupati cu noi insine. Ne fabricam griji si motive de stress gratuite iar in jurul nostru se desfasoara o viata si o lume fascinanta. Dar noi uitam s-o admiram… Uitam sa admiram ce e in jurul nostru. Cine-si mai rapeste cateva minute pentru un peisaj de primavara? Sau pentru un apus rosiatec? Lumea este fascinanta dar degeaba este asa daca nu ne facem timp s-o admiram. Nu te mai poti lauda ca ai lumea in maini, lumea te are pe tine si te are doar ca pasager. Asta ar trebui sa doara…

Suntem niste roboti cu traiectorie clara si ne pierdem simtul admiratiei pure, brute. Iar lumea se desfasoara in fiecare zi doar pentru ca nimeni sa n-o vada… Iar atunci, nu te mai poti numi mandru sa fii parte din ea! Nu uita ca lipsa ta de atentie sau preocuparea pentru nimicuri te poate rapi de a partaja un moment sau o imagine irepetabila intr-o viata de om. Opreste-te putin din ritmul malign al prezentului, ia o gura de aer si admira lumea inconjuratoare. Nici nu stii ce pierzi…

Si deodata inima nu-ti mai bate. Si ai pierdut zeci de ani pentru nimic, ai murit nestiind cat de misto e lumea in care ai trait pentru ca te-ai prefacut ocupat cu alte mizerii…

Te desparti de iubirea vietii tale? Urmeaza durere, suferinta, cine mai stie ce. Si toata lumea iti spune un singur lucru: timpul te va face bine, timpul va trece si, o data cu el, toate se vor face inapoi bune si roz si corecte. Si, culmea, merge…

Iti moare cineva drag? Lacrimi, melancolie dureroasa, lumea se pravaleste in jurul tau si simti cu adevarat ca vorba aia, “moartea e mai dureroasa pentru cei care raman in viata”, e mai corecta ca orice alta fraza de pe planeta. Si singurul lucru care te va repune pe picioare e tot timpul, indiferent cat vei lupta cu toate…

Un regim alimentar? Efectele se vad in timp. Educatie de calitate? Ani, deci tot in timp… Vrei s-ajungi in top in cariera pe care ti-ai ales-o? Da, pupa funduri, dar tot in timp vei ajunge sa fii ce-ai vrut, sau macar ceva pe aproape.

Sunt atatea lucruri negative pe care timpul le rezolva. Oricat ai lupta, oricat ai munci si oricat ai suferi, e mai productiv dac-o faci in ani de zile decat in secunde, efectele sunt mai evidente, mai puternice si, destept fiind, intotdeauna pozitive. Si-atunci nu pot sa nu ma intreb: cum dracu’, in timp, ne-am prostit si am complicat lumea asta intr-un asemenea hal?!

Ganditi-va putin la asta… Paradoxal, timpul ne-a transformat in niste tampiti intelectual, niste superficiali si niste fiinte umane care functioneaza intotdeauna pe sistemul “de ce simplu, cand se poate complicat?”. Mi-e frica sa intreb un scolar din aproape orice colt normal al planetei cateva chestiuni de baza. Sunt circumspect fata de tot ceea ce inseamna “new”, “updated”, “imbunatatit”, “revolutionar”; in 8 din 10 cazuri se intampla sa nu inteleg nimic si, atunci cand o fac, sa-mi dau seama ca n-am nevoie de nimic din ce am inteles. Sunt pesimist cand cineva imi rosteste “reforma” in contextul oricarei utilitati, serviciu, tari, ORICE! Pe masura ce timpul trece, simt ca regresam si complicam viata asta amarata, salvata de atatea ori de… timp.

Hai, multumesc mult, TIMPULE! Sau trebuia sa injur omenirea…? Cine dracu’ e de vina aici?!