envi

La 24 de ani, nu am reusit sa realizez, dupa parerea mea, decat un singur lucru demn sa-l mentionez: niciodata nu am facut ceva decat pentru ca am vrut sa o fac. De cand mi-au dat mugurii de pilozitate pubiana, niciodata nu am savarsit o fapta, n-am spus o vorba, nu am ras mai mult si nici nu m-am uitat intr-o directie mai putin decat atat cat mi-au dictat fie sufletul, fie creierul, fie, de cele mai multe ori, impulsul.

Asta pentru ca, la un moment dat, ma saturasem sa traiesc pentru viitorul incoerent. Pentru raiul sau iadul de la capatul vietii. Pentru karma, pentru ca altadata sa primesc ceva pentru fapta mea buna sau sa mi se ia ceva pentru insensibilitatea, nesimitirea sau nebunia mea. In medie, un om traieste undeva spre vreo 60 de ani. Din astia, sapte sunt inocenti, dar aproape inconstienti, mai mult de 15 se duc pe banci de scoala, iar apoi lucrezi in slujba viitorului si a copiilor. Momentul meu, propriu-zis, cand mai e?! In fiecare zi, in fiecare moment… Nu pentru ca asa trebuie, pentru ca asa e cliseul, pentru ca asa zic revistele glossy, ci pentru ca asa vreau eu! Read the rest of this entry »

De obicei nu ma prea include lumea in lepse. Sunt mic, necunoscut si neinteresant. Dar, din cand in cand, vine cate-un Makavelis si imi intinde o mana. Leapsa e, fara indoiala, cel mai bun prieten al bloggerului fara inspiratie.

Sunt o gramada de intrebari, vro’ 20. Le-am citit la Maka, el le-a raspuns misto si fair-play. Hai sa incercam si noi… Read the rest of this entry »

Azi nu am inspiratie, azi nu am chef…

Azi nu ma intereseaza daca moare Paunescu, sau daca se impung unii pentru faina si orez…

Azi nu ma intereseaza cine-n cine si-o baga si nici cui pe-a cui o mai suge…

Azi am vazut cum a luat foc cerul, si vreau sa ma relaxez… E sfarsit de toamna, de maine om lua-o de la capat cu celelalte tampenii. Deocamdata, mi-a pozat ceva frumos… Read the rest of this entry »

Ba, va multumesc eu efectiv tuturor!

Dimineata, la 10 jumate, cand m-am uitat prima oara pe twitter si facebook, aveam deja, in total, vreo 10 mesaje cu urari de La Multi Ani. De la oameni pe care-i cunosc personal, pana la simpli utilizatori cu care am schimbat, poate, doua trei like-uri si un RT. Enorm!

Eu stiu ca facebook-ul v-a adus aminte ca-i ziua mea. La urma urmei, de unde sa stiti? Dar sa vezi peretele plin de simple urari, din doar trei cuvinte si un semn de punctuatie, va spun eu ca e un sentiment placut. Ati facut-o cu totii din doua gesturi de mouse si vreo opt de taste, scriind nimic special si io’ va multumesc din suflet!

Niste oameni care habar nu au nici cum arat, altii care ma vad o data pe an, ba chiar si unii cu care nu m-am mai vazut de ani de zile au scris cateva cuvinte simple care, adunate, iti creaza un sentiment aparte. Un “La Multi Ani!” pe facebook e cu mult mai mult decat nimic. Asa am crezut intotdeauna, ca orice e intre doi oameni, trei cuvinte de ziua de nastere le merita cunoscutii tai, apropiatii tai, cei care macar candva insemnau ceva, cat de cat.

Multumesc tuturor celor din online care mi-ati lasat mesaje pe facebook si twitter! Multumesc si celorlalti pe care-i cunosc personal si nu au uitat sa lase o minima urare. Io’, ma, va multumesc tuturor din suflet! Si chiar si alora care m-au uitat le zic multumesc, multumesc ca m-au scapat de ei! O duc bine de ziua mea…

Un lucru pe care nu am sa-l inteleg niciodata la un roman e besina trasa fortat. Evident, ma refer la sensul metaforic, expresia traducandu-se prin caracteristica asta ce tinde sa fie marca de tara, a tinutului mortis de a avea unele lucruri si privilegii ce nu ti le permiti nici macar strangand putin cureaua.

O chestie pe care nu am sa o inteleg niciodata si care e putin in ton cu totusi tragica intamplare a doamnei de si-a sfarmat viata, la propriu, pentru ca isi pierduse apartamentul dupa ce nu mai platise intretinerea de zece ani, e toata schema cu chinuitul in locuri/locuinte pe care nu ti le poti permite. Fratele meu, ce te opreste, daca vezi ca pusculita se evapora mai rau ca acetona, sa te muti acolo unde cheltuielile vietii de zi cu zi sunt suportabile de buzunarul tau?!

Sigur, viata e scumpa peste tot. Ie-te mi-ai redescoperit raul Olt si afluentii lui, mare smecherie. Asta e fals. Fratele meu, NU! Ma gandesc ca viata care ti-e daruita, e acolo ca s-o traiesti frumos. Nu sa-ti futi ficatul producand doar ca sa poti coabita la marile bulevarde. Multi se plang ca viata e scumpa la municipiu, ca aia, ca ailalta, dar nimeni niciodata nu poate concepe ca exista alte solutii mai ieftine, care insa, din pacate, necesita intarcatul de la metropola. Marea metropola, acest pîrţ care te face mai orasean decat altii, aceasta doamna impopotonata cu hipermarketuri, magazine colorate si simplul NUME de localitate, rasunator. Ia zi, ti-l permiti? Nu mai bine iti reconsideri situatia? Nu mai bine lasi deoparte marele oras? Sau apartamentul cu trei camere din centru pentru doua mai inspre incolo?

Eu stiu ca e mai bine o zi rege, decat toata viata fraier, dar asta e din versurile BUG Mafia si din basmele lautarilor care te imping sa le scuipi bancnote pe frunte. Iar principiul situatiei descrise se aplica in ORICE alta situatie similara. Romanul e obisnuit sa se intinda intotdeauna mai mult decat poate, indiferent de consecinte.

Mai stiu si ca in viata asta tre’ sa tragi pentru tine, pentru progres. Dar nu stiu daca progresul ala se rezolva cu besina asta de-a suporta cu stoicism orice, doar sa fii intr-o oala in care, oricum, in curand nu vei mai avea loc. Cunosc n-spe cazuri de oameni care, de pe piedestalul inalt al marilor orase, au picat in fundul sacului si nici ca au mai gasit gura de iesire. Nu-ti permiti traiul undeva? Du-te acolo unde poti. Sterge cu buretele prostiile, ramai cu invatamintele, nu te amagi ca o iei de la un capat si paseste demn cu o treapta mai jos. S-ar putea, data viitoare, sa urci patru inspre in sus…

“Credeam ca cel mai rau mod in care as putea sfarsi e sa fiu singur. De fapt, mi-am dat seama ca cel mai rau e sa sfarsesti langa oameni care te fac sa te simti singur.”

In acelasi an calendaristic in care postul asta se va fi scris, am reusit – da, e o reusita, fara indoiala – sa-mi dau seama exact cu ce fel de oameni imi plimbam zilele. Printr-o conjunctura favorabila desfasurarii unor fapte decisive, as spune ca niste vizibile pierderi s-au transormat in veritabile castiguri. Exista acel moment decisiv in viata in care, dintr-o sleahta nemarginita de prieteni de tot felul si insuficienta baterie la telefonul mobil incat sa suporte toate apelurile, sita cerne frumos demnii de ceea ce poti oferi tu.

Initial, sentimentul e unul de singuratate si debusolare. Treptat, cu putina rabdare, intelepciune si optimism, ajungi sa-ti dai seama ca nici nu se putea sa ti se intample ceva mai bun. E acel moment in care ramai cu acei doi, poate trei oameni din afara familiei care nu-ti intorc spatele nici la a patra bere, nici la a doua despartire, nici la urmatoarea ruda decedata, nici cand trebuie sa muti un dulap si nici de ziua ta de nastere. E un moment in care superficialitatea unora iti e cel mai bun prieten: ii demasca si te convinge sa faci cea mai inspirata alegere, sa te stergi singur dintr-un peisaj daunator.

In momentul in care iti dai seama ca oameni cu care te-ai imprietenit in online iti sunt mai repede alaturi si altii pe care-i cunosti de cu jumatate mai putini ani decat cei pe care-i credeai de-o teapa inalta si onorabila, e mai bine nu sa-ti blestemi zilele, ci tocmai atunci e mai bine sa multumesti destinului. Mai ales daca s-a intamplat ca pretul astei gaselniti sa nu fie dur si regretabil.

Nu, nu dispera ca nu mai ai o mie de amici, fii recunoscator ca majoritatea s-au evaporat, nici nu stii de ce ai scapat. Iar aia care sunt inca acolo, p-aia pretuieste-i, aia nici nu te vor lasa sa fii singur, nici nu te vor face sa te simti singur…

Cu gandul la fantezia de ma umezeste in chiloti ca, avand 550 de urmaritori pe twitter, sunt demn de pragul ala care determina pe cine mai asculta statul roman pentru e preintampina atacurile pe online ale rasculatilor romani, am o rugaminte:

Azi am vorbit vreo 4 ore la telefon. Sunt lucruri pe care le-am spus si nu le mai stiu, nu le mai retin, imi scapa, unele importante – unele care-s cu gagica si stiti ca-i jale daca uiti afacerile cu doamna. Asadar, SRI-ule, pot avea o copie, te rog? Multumesc!