envi

8 octombrie 2008, atunci am inceput blogul asta, pe atunci la adresa bataiedecampi.blogspot.com. De aici a inceput totul, de la un melanj de o puternica impresie ca am multe in cap pe care nu le spun si, implicit, se pierd degeaba, cu diverse probleme personale. Citisem, pan-atunci, trei bloguri mari si late: blogul lui etherfast, arhiblogul si blogul silviei, atat. Habar nu aveam ca exista o industrie in spatele unor pagini de pareri, intamplari si opinii. Pe-atunci nu stiam nici de existenta twitterului, facebook, ca sa nu mai zic de alte retele. Pe unele nu le stiu/inteleg nici azi…

Imi aduc aminte ca la capatul primului an, aveam niste pareri foarte bine conturate, ma mir si eu citindu-le acum. Nu tin sa compun un text la fel de bombastic ca acum un an de zile, tot ce pot sa mentionez la capatul celui de-al doilea an e ca bloggingul, desi l-am neglijat asta vara, ramane o pasiune puternica. L-am regasit acum, de curand, de vreo saptamana. Am vazut si eu cum e sa pici in gol daca nu te tii 2-3 saptamani de treaba. N-am fost niciodata un fan al cifrelor si nici nu le-am avut extraordinare. N-am depasit vreodata 80 de cititori in feed – din care stim si noi cati sunt roboti – si nu am avut vreodata peste 200 de unici pe zi, in medie. Mi se par insa cifre enorme, cifre pe care singur am reusit sa le adun, scriind. Asta ramane principalul lucru interesant cand ai un blog: atragi daca creezi. Nu cred ca noi constientizam suficient puterea acestui fapt…

Spuneam, nu posed cifre impresionante. Am 542 de articole si 2200 de comentarii in doi ani de blog. Mai putin de un articol pe zi, mai putin de patru comentarii pe articol. Sunt mai faimos pe twitter, juma’ de mie de oameni constientizandu-mi certa valoare in scurte fara sens. M-am reapucat insa de blog, pofta mi-e la un nivel mare si de data asta chiar vreau sa continui. Am si inspiratie, am si muze, am si conditii. Cine stie, poate la anul, cand voi scrie despre trei ani de blog, voi fi mai notoriu decat sunt acum…

Ramane insa un fapt: dupa inca un an de blog, constat ca lucrurile s-au schimbat. Nu mai e acelasi puls ridicat al vietii pe online. Twitterul e mai calm, facebook e chiar civilizat, blogurile copilasilor dornici de afirmare prin tehnici gretoase sunt rare si, culmea, foarte bine ascunse. Nu-mi dau seama daca toate astea sunt de bine sau de rau, cert e ca m-am intors si, la doi de la infiintare, cand poate unii sunt deja inchisi, inmormantati, uitati, eu inca mai respir. Asa cum se poate, cu 50-70 de unici pe zi dupa 3-4 luni de inactivitate aproape totala.

Multumesc tuturor, continuam!

07:00 – ceasul suna prima oara; il injur in gand si-mi recapitulez ziua, imi permit sa ma trezesc mai tarziu…

08:30 – dupa lupte seculare cu un asternut cald dar gol, ma ridic in doua picioare; atatea am…

9:25 – cobor pe niste scari, pe aceleasi scari;

9:28 – urc pe niste scari, nu aceleasi; imi pun curul intr-un Mercedes Sprinter modificat pe undeva pe la Arad, din marfar in personal de sosea; 11 lei, municipiul ma asteapta…

10:54 – consemnam si pe twitter ca pe sofer l-a oprit Politia; jale, are si doi calatori pe scaunele, dar pe mine nu ma doare de el, ma doare de mine ca intarzii!

11:10 – Copoul, acest deal simbolic al metropolei moldave, plin de cururi noi de boboace infocate, inca virgine de rigorile stundetimii pestrite; acest deal in ai carui copaci zac, niciodata constipate, vreo patru mii de ciori; zau de nu-s de parere ca daca armata romana si-ar invata soldateii agilitatea pe dealul asta, ar scoate rezultate remarcabile la cum ninge cu cacat de cioara p-aici…

11:24 – prima zi de facultate; astia nu mai fac careu, nu te striga la catalog, nu tu discurs, nu tu buchete de trei garoafe parlite intr-un celofan incetosat, nu nimic; n-are farmec, are doar fum de tigara, masini prea scumpe pentru varsta unora si toalete de toamna-iarna 2010 pe niste cracanate care vor invata, curand, ca pana vine pachetelul de la mama, chilotii nu vor mai fi cei mai buni prieteni ai tai;

11:50 – doamna imi da o veste magistrala, ziua se insenineaza, incepe sa fie din ce in ce mai bine…

12:05 – lua-o-ar dracu’, n-am scapat de profa asta, tot ea m-a picat si acum trei ani la materia asta

14:02 – prima zi de scoala se termina, ma duc sa-mi fac ghiozdanul pe maine si sa-mi liniez cateva file din noul meu caiet de “a treia oara in anul trei”

Noapte buna!

Le-am pus pixul la cap si i-am usurat de 56 de lei, lua-i-ar dracu de burgheji infumurati!

Prima data de mai putin, de vreo 10 lei. Le-am luat 3 numere la cel mai manarit joc autohton, de nici aia cu alba-neagra nu te joaca precum ei. 1,2,17,18,25,42. Tu vrei sa-mi spui mie ca asa a vrut urna?! Fir-ar sa fie de urna de nu da decat 1 castigator pe an…

A doua oara a fost mai special, mai intim, mai cu insemnatate pe toate planurile. Si fizic, si financiar, si sentimental. Am renuntat la pariurile online, cibernetul ma distra prea mult de la obiectivul meu romanesc: imbogatire rapida prin munca putina si distractie multa. Asa ca mi-am luat doamna de falange si-am luat-o cu mine la o agentie. “Mami, am 5 lei in plus rest de la macaroane si masline, ii investim in jocuri de noroc”. Ea, saracuta, a acceptat. E doxa de fotbal stand pe langa mine, am intoxicat-o toata vara o data cu meciurile de la mondiale. Am luat un pix, un bilet si, consultand-o ferm si in de-aproape, am innegrit patru meciuri si… am castigat. Din 5 s-au facut 46!

In sfarsit zeii cartofori mi-au suras. ‘tu-le mumele in dos ca era si timpul, la cat marafet mi-au supt din buzunare. Am jefuit Loteria Nationala si va indrum la aidoma actiuni! Din 9 lei jumate, am facut 56 si am auzit ca cica mai e marfa-n saci. Pe ei, pe mama lor!

Zilele trecute mi-a fost dat sa gasesc ceva ce mi-a bulversat nitel gandurile: intr-o carte veche, o editie de prin anii ’70 a romanului Gargantua si Pantagruel de Rabelais, zaceau neatinse si uitate de vreme, maini unsuroase si mirosind a anticariat timbrele bunicului. Unele de prin ani in care ma indoiesc ca s-a nascut vreun cititor de-al meu, altele probabil unice, nu stiu nici eu prea bine, nu am apucat sa trec prin toate…

Poate o comoara, nu stiu… Nu pot sa ma gandesc la valoarea lor in bani. M-a frapat insa modul impecabil in care s-au pastrat, dar m-au si catapultat intr-o vreme in care lumea nu colectiona dvd-uri de bluray pe 1800, episoade din Trance Around the World sau perechi de conversi. Pe vremea cand eram eu inca necrescut cu par sub buric, lumea colectiona surprize de la Turbo, febra cea mai mare dinaintea gumelor cu abtibilduri. Inaintea mea, juniroii se ocupau cu chestiuni si mai exotice, gen timbre, monede sau, asemeni maica-mii, poze, decupate din reviste, cu actori.

Desigur ca vremurile nu se vor mai intoarce si un colectionar de timbre e azi pe cat de rar, pe atat de straniu. Progresului nu te opui, posta de moda veche nu mai serveste decat pensiilor si unelor colete, pana si alocatiile sau viramentele se duc fie pe carduri, fie prin alte modalitati. Chiar eu intrebam candva pe twitter la ce mai serveste RomFilatelia… Ce sa mai spunem de monede, e din ce in ce mai greu sa pui mana pe ceva cu adevarat insemnat. Recent mi-a fost dat sa vad bancncote si monede vechi, romanesti, de vanzare sub manastirea Voronet. E o afacere, nu mai e o pasiune, s-a dus…

Mai traiesti doar cu nostalgia, poate cu norocul ca n-ai fost atat de incuiat incat sa-ti vinzi colectia sau s-o lasi pierduta de tot. Mai traiesti cu povesti sau cu vreo mirare cand auzi/vezi vreounul ce inca investeste in asa ceva. Masini de la Turbo, monede, timbre… Nu, e vremea dozelor de aluminiu, etichetelor de whiskey, la urma urmei cu ce-ti permit vremurile sa strangi. Ai avut vreo colectie de vreun fel cand erai mai tanar/a? O mai ai?

Eu cred ca e o intrebare justa pe care putini ne-o punem inainte de-a ne-o oferi cu totul…

Romanii, luati ca populatie chinuita, saraca si proasta, iti vor zice ca in biserica. O mare prostie! Ma rog, masele in general sunt proaste si usor de manipulat, daramite sa mai fie si mase de romani. Cu tot respectul, mai mult sau mai putin, pentru natiunea mea, suntem cretini, taica! Nu in biserica, niciodata! E o masina de facut bani, scutita de multe, adapostita de niste reguli si principii nitel prea puternice, teoretic si din pacate.

In cine atunci? In parinti?! Am avut incredere in taica-miu si m-a lasat singur prin 2006, fix cand, probabil, aveam cea mai multa nevoie de el. Ai stiut tu sa fii o pacoste, batrane, dar mi-e dor de tine de mor! Nu prea mai am eu incredere in tine de-atunci, dar deh…

In persoana iubita?! Fii serios… Niciodata pana dracu’ stie cand! Nu investi acolo niciodata mai mult decat primesti. Axioma zice clar: ti-o iei peste bot, fara indoiala! Ati patit-o si voi, am patit-o si eu, n-are sens sa detaliem. PeSeu: pentru masculii alfa care vor hahai la faza asta, MUIE! Nu va cred!

Si atunci, ma intreb, in cine dracu sa am incredere?!

In mine insumi… Teoretic asta ar trebui sa fie cel mai bun raspuns la intrebare. Reiau, raspuns la intrebare, nu inseamna ca si solutie la problema. Dac-am avea cu toti increde in noi insine asa cum ne incredere, ca prostii, in altii, ehe, ce bine-am mai duce-o si ce “MUIE CRIZO!” am urla. Dar nu, nu e cazul, si aici suntem restanti si nici nu cred ca vom progresa prea curand.

Bun, atunci, eu in cine sa am incredere, monser?!

Sunt sigur c-ati patit-o macar o data, sa iei o decizie, mai mult sau mai putin importanta in economia vietii tale cotidiene sau pe termene mai lungi si, pe parcurs, sa-ti dai seama ca nu-i tocmai cea mai potrivita, sau nu ti-a iesit asa cum iti imaginai ca va fi sa fie. Hai, fiti sinceri, nu sunteti perfecti niciunul, ati patit-o fara indoiala.

Ma rog, o pasa gresita la fotbal care le-a permis alora din a XI-a B sa castige campionatul in finala cu clasa ta, asta trece, chit ca presiunea varstei si a colegilor e imensa. Ramane poveste de consolat nepotul, ba chiar un triumfatoare, cum ai luat-o tu de la capat si, anul viitor, tu si ai tai i-ati zdrobit pe a XII-a B si ati luat cupa. Dar ce te faci cand e mai pe bune? Cand e mai pe cascaval, pe ani din viata, pe una din doua cai care inseamna lucruri total diferite pentru destinul tau… E complicat!

Si astazi ma gandesc ce-ar fi fost daca n-as fi ales tampenia de facultate pe care am ales-o. Da, OK, oi fi si eu vinovat in ecuatie, fara indoiala, dar a fost o decizie care, pe langa vreo o suta de milioane, mi-a supt si ani buni din viata, anii poate cei mai productivi. Ce-ar fi fost daca as fi fost atunci, in 2005, putin mai intelept? Desigur, nu poti trai pana la capat in trecut si sa-ti tai cu tifla peste ceafa. Ideea e sa inveti, sa n-o faci a doua oara si sa incerci sa mai repari ceva, cat se mai poate. Nu-ti poti plange de mila pana-n abisuri, ma-sa, ca trec anii si tu stagnezi naibii in mediocritate.

Deci da, si eu am patit-o. Si eu imi mai pun acum, uneori, intrebarea “Ce-ar fi fost daca atunci as fi…”. Ati patit-o si voi, sunt sigur. Am dreptate?

Intre faptul ca Politehnica Iasi probabil si-a sapat cu totul groapa si, de la anul, o sa ne trezeasca pe toti la ore de scoala primara chiar si sambata, si acela ca trecu si un nor de cenusa vulcanica de care mai mult am ras din toti porii mai repede decat sa-mi fac griji ca o sa-mi plesneasca avioanele din vazduh, pe blogul meu nu s-au petrecut decat niste episoade erotico-violente, create de colega Andra. Apropo, pareri?

O pauza neprevazuta, transformata in una nepermis de lunga, pe care insa o vreau incheiata incepand de azi, sper eu… Multumiri celor care inca nu m-au scos din blogrolluri, feedreaderuri si alte englezisme de astea fancy-trancy care tin de audienta, fidelitate, loialitate, iubire, dragoste, adevar… Ma rog, d-alea, cu staif…

Am vazut, asadar, ca s-ar putea sa se mareasca niste taxe. Tragic! Ne paste inca un holocaust, probabil. Nu are sens sa-mi dau cu parerea. Nu sunt nici analist financiar, nu sunt nici site de stiri si deci nu ma pricep sa comentez toata treaba mai mult decat am facut-o pana acum. O intrebare, insa, totusi am si eu, daca-mi permiteti:

Vad si eu reportarje la teveu despre marirea asta de taxe, de teveau’. Si vad ca cica ar scumpi instantaneu multe produse si multe servicii si ca ne-ar busi rau de tot la buzunare. Ma rog, chestiune teoretic dedusa si de minti mai putin maseratic0-ferarristice. Ce nu pricep eu si sper sa-mi descifreze cineva: de ce, de fiecare data cand mi se vorbeste de scumpiri la produse si servicii, primul lucru care mi-l arata astia pe sticla sunt galantare pline de muschiulet, carnita si maldare de carnati? Pe sistemul “uite fraiere, de asta nu o sa mai mananci tu de acum incolo!”?