envi

La inceputul anului doi de facultate, intr-un moment de oarecare dezorientare in spatiu dupa un eveniment mai tragic in viata-mi personala, am aterizat la o gazda. O tantica foarte buna prietena de-a maica-mii care s-a oferit sa ma cazeze ea. Vorba aia, bunatate de apartamentoi cu trei camera, doua bai si doua balcoane dintr-o zona foarte buna a Iasiului in care statea, exact, o singura persoana. Ma mutasem deci acolo, undeva pe la jumatatea lui octombrie.

Cu o saptamana inainte insa, madam mai inchiriase si a treia camera unei fatuci. Un fel de neam din ala indepartat, de ala pe care, pana cand il descifrezi si explici ce e, trebuie sa te gandesti sa te mai barbieresti o data ca a crescut la loc. Venise fata din vacanta din Italia fix in Iasi, fix la facultate, fix la facultatea mea, provenind din fix un sat de langa fix oraselul meu de bastina. Facultate cu potential gagicaresc puternic, cunoscatorii stiu la ce ma refer daca le spun ca e vorba de Facultatea de Economie si inca ceva. Ma rog, pentru mine e recent lasata balta, dar sa revenim… (more…)

Niciodata nu mi-a placut intrebarea aia clasica “Unde te vezi peste cinci ani?”. E prezenta peste tot, e un cliseu al C.V.-urilor si al interviurilor. Teoretic, ar trebui sa schiteze niste caracteristici ale individului: viziune, siguranta in forte proprii, caracteristica (foarte rara) de a sti ce vrea si, din ton probabil, hotararea cu care pleaca la drum pentru a obtine chestiunea respectiva. Practic insa, e o prostie, e cinica… Pentru ca lumea uita un lucru atunci cand ma intreaba chestia asta: “[...] Avem familii care lasa-n noi mandria/ Avem tot si peste tot suntem romani in Romania!“*

Pai tu ma intrebi pe mine unde ma vad eu peste cinci ani?! Hai sa-ti raspund de pe acum: habar nu am, pen’ca is roman in Romania si dracu’ stie ce se intampla maine si poimaine, daramite peste cinci ani. Hai sa incerc totusi sa-ti raspund, ca poate intelegi ce vreau sa-ti zic si de ce ti-e stupida intrebarea in raport cu datele problemei… (more…)

Fiind totusi parte componenta a tineretului patriei, mi-e greu uneori sa ma apuc sa critic public vizibilele caracteristici negative ale majoritatii. Repet, majoritatii, nu toti. Neindemanare, amatorism, je m’en fiche-ism si, in final si pe alocuri, chiar prostie. Ce e si mai trist e atunci cand te mira ca dai peste un copilas care chiar articuleaza corect, caruia ii pasa si de scoala, care stie ca ma-sa trudeste pentru banii lui din buzunar si care macar se preface silitor si interesat. Ma rog, si doua oarecare la intamplare si tot e in regula, nu? Adica deh, la urma urmei asta-i realitatea: normalul mira la noi in tara, din pacate…

Stand astazi in fata blocului, ca tot spuneam ca mi-e greu sa critic tineretul tarii cand eu pierd timpul pe la bloc intr-un mijloc de zi de miercuri, mi-a fost sa dau, repede precum fulgerul, peste o mostra de tinerete poate chiar capabila, macar la prima impresie. O fatuca, a carei varsta garantez ca n-avea cum sa fie trecuta de 14 ani, discuta cu una din cele doua prietene care o incadrau. La un moment dat, ea ii adreseaza o replica care, personal, mi s-a parut excelenta:

Eu, cand vorbesc, de obicei am un scop; tu, cand vorbesti, o faci doar ca sa nu adormi, intelegi?! Deci…

Frumos, nu?

Ce pot sa zic, buna fraza! Autoritate, diferentiere, exprimare excelenta, constientizarea propriilor forte care o puneau intr-o pozitie mai buna fata de un alt individ. Bravo, soro!!! In fine, nu ca a nu adormi nu ar fi un scop pentru care sa tot vorbesti, ca ma tot gandesc la aia pe care-i tii de vorba la volan sa n-adoarma si s-ajungi intreg acasa, dar poate uneori e mai bine sa dormi, sa te odihnesti si sa nu mananci rahat. Vorbeste c-un scop si cu un sens, parol! Tineret, pe alocuri, mandria tarii!

Probabil au aparut deja pe destule bloguri ca sa ma mai trezesc si eu, tocmai azi, sa le postez. Dar nu-i nimic, e o chestie reusita care merita sa apara pe cat mai multe surse iesene. Personal tin sa-i felicit pe toti cei implicati, de la primul cu ideea de a participa ca oras pana la ultimul implicat in dansul propriu-zis, filmare si toate cele si sa ma simt chiar mandru de chestia asta. A iesit foarte bine! (more…)

O zicala din popor zice cum ca cifrele nu mint…

Teoretic, ce e scris in cifre, negru pe alb, e aproape imposibil de demontat, de cele mai multe ori. Si apoi vine internetul creat de utilizator si-ti demonteaza el, la randu-i, toata teoria. Cu precadere blogosfera romaneasca.

Am mai spus-o, ne uitam prea mult la cifre si astfel pierdem timp in care am putea crea continut care sa produca cifre reale. Robotii internetului sunt ca niste curve proaste pe care le poti pacali foarte usor, genul alora pentru care nici bani in buzunar nu-ti trebuie daca esti valabil din gusa si stii ce fraze sa le vomiti dinaintea urechilor. Asa sunt ei, extrem de usor de pacalit daca stii ce si cum sa spui, cand si unde sa te plasezi, chestii foarte usor de facut daca ai o minima, extrem de minima (da, ba, stiu ca minim nu are grad de comparatie, abtine-te si intelege figura de stil) cunostinta in domeniu, pe care oricum o dobandesti daca te chinui cam 2%, nu mai mult, ca la impozitele donate… (more…)

Duminica… Muzica…

Continui articolele duminicale pe tema muzicii si, in special, pe hip-hop. Am discutat deja despre o trupa ascunsa publicului larg ahtiat dar si gatuit de puternica “secta” comerciala a genului, Digable Planets, si despre care concluzionam ca lipsesc enorm industriei si despre GangStarr si influenta decisiva in noua era si generatie a hip-hopului de la inceputurile anilor ’90. Astazi m-am hotarat sa scriu cateva paragrafe despre cel ce troneaza de departe pe primul loc in topul preferintelor mele personale, Mos Def. Nu-mi planuiesc insa un articol tip Wikipedia, insa…

De Mos Def am auzit prima data in liceu, prin clasa a zecea. Una, doua, patru piese si apoi am hotarat sa-mi caut discografia. Am inceput cu acea colectie numita We Are Hip-Hop: Me, You, Everybody, o compilatie pe patru cd-uri pe care v-o recomand cu incredere. E ceva ce, chiar si pentru fanii inraiti ai geniului rafinat, suna prea bine pentru a fi adevarata. In continuare am reusit sa-mi iau, de pe ici-pe colo, cam toate albumele, adica celelalte patru. Am aflat recent ca mai e unul aparut chiar  in 2009. Inca n-am reusit sa trag vreo privire, recunosc… (more…)

Bai eu recunosc: mi-e cam frica de intuneric! Stiam ca am temerea asta inca de mic fiind, dar mi-am reconfirmat-o acum cativa ani pe cand eram in Italia, intr-o scurta vacanta. Aia au un obicei de-as pune niste nu-stiu-cum-se-cheama de jaluzele de lemn care, cand se inchid, gatuie orice lumina care intra in camera. Ei si cand venea noaptea, nu puteam adormi fara veioza aprinsa la cap. Colac peste pupaza, omuletii aia aveau in camera in care m-au culcat pe mine si o colectie de papusi… (more…)