envi

Mi-ar placea sa pot spune adevarul oricand! Sa nu existe un cod nescris al unor lucruri pe care le poti spune sau nu, sau acel cod al momentelor in care, obligatoriu, trebuie sa minti. Nu stiu daca mi-ar fi mai aducator de oarecare castiguri, dar mi-ar placea macar sa incerc, sa vad cum e.

Ma gandesc, de exemplu, la unele intalniri. Ma intalnesc cu o fata si imi dau seama ce de fapt nu-i nici pe departe ceea ce ma asteptam eu. Ii miroase gura, are unghii neingrijite si isi mananca mazarea bob cu bob. Nu mai vreau sa o vad niciodata, dupa intalnirea asta care nu mi-a adus decat un beneficiu la nivel de experienta. De viata sau de oricare alta. Bun, ce ma fac la sfarsit? Nu pot sa-i zic “Scuza-ma Antonela, dar nu mai vreau sa te vad niciodata. Ma dezgusta respiratia ta iar modul tau de a manca mazarea mi se pare prostesc. Imi pare rau ca mi-am pierdut doua ore cu tine.” Sa fim seriosi, cand si cum se poate spune asa ceva? Mai ales unei persoane pe care, tehnic, nu o cunosti.

Alta situatie, ma duc la cineva care tocmai a nascut tocmai ca sa le vad copilul. Si e urat! O creatura, literalmente! Cum as putea sa le zic lor, parintilor, ca al lor fecior e mai urat ca o cartita la pubertate? Sa nu-i cunosc foarte bine pe acesti parinti si tot nu mi-as putea permite sa le zic asa ceva. O situatie in care e obligatoriu sa minti. Innebunesc! As putea sa fiu eu cel care le-ar impartasi chestiunea asta pe care, de altfel, nimeni nu le-ar pomeni-o niciodata. Nu poti priva un om de la dreptul de a invata, de a cunoaste. Si totusi…

Ati observat cum, atunci cand cineva iti recomanda fie un doctor, un magazin, un restaurant, un zugrav, al lor e cel mai bun! “Cauta-l pe Ionica Rizescu. El a varuit la mine in casa, el si frate-su. Impecabil, e cel mai bun!”. Nu cred! Nu se poate, undeva in clasamentele astea trebuie sa existe si limita inferioara. Unde sunt zugravii aia care sunt ceva mai neindemanateci, care varuiesc in degradeuri si in nuante? Chiar nu exista, la facultatea de medicina, oameni care, desi incheie studiile, sunt ultimii? Oamenii astia nu exista? Vreau sa pot zice: “Du-te la dom’ doctor Vasilescu, a fost al 38-lea in ’97 la UMF. Nu-i cel mai bun, dar e doctor, nu?” Cine s-ar mai duce la el pentru altceva decat o scutire medicala?

Apropo de doctori si de alte “utilitati”, ador chestia aia cu “zi-i ca ma cunosti si te aranjeaza el/ei”. Imi si imaginez la, veterinar de exemplu, cand ma duc cu pisica viitoarei mele neveste care are nu stiu ce fel de diaree si il mentionez pe tovarasul meu X, iar madam veterinara imi zice “Aaaaa, il cunosti pe Bogdan, pai spune mai omule asa. Ia de aici medicamentele astea, la restul le dau Whiskas cu Paracetamol doar ca sa-i intorc la mine sa mai fac biznis. Ce mai face Bogdan?”.

Asadar, vreau sa pot spune adevarul. Vreau sa nu fiu constrans de nimic si nimeni. Pe de alta parte… sunt eu oare pregatit sa-mi spuna ceilalti ce le-as spune si eu lor?

Scurt si la obiect: multumesc tuturor celor care si-au adus aminte ca ieri, 1 noiembrie, a fost ziua mea! Va stiti foarte bine, cei care mi-ati urat numai de bine, si tin sa va multumesc tuturor inca o data. Tot ce mi-am dorit de ziua mea a fost ca cei la care tin si care inseamna ceva pentru mine sa nu ma uite. Si majoritatea nu a facut-o. Restul…

As vrea insa sa subliniez cateva urari cu adevarat speciale:

• Mihaela, incep cu tine pentru ca mi-ai zis-o si prima si de cele mai multe ori in aceasta zi! 1 noiembrie mult mai insorit datorita tie si unui lucru infim pentru unii, imens pentru mine: ai repetat-o cred ca de minim cinsprezece ori. Iti multumesc si nu uita, te iubesc!
• Probabil cea mai neasteptata si cea care m-a facut sa rad cel mai mult, realmente cu lacrimi, o surpriza geniala, oana! Thanx o mie pentru o chestie simpla si fabuloasa!
• Si ca sa inchei ca la Oscaruri, Focsaniul si Ada mi-au cantat la telefon! Si voua multumiri!
• Inchei tot cu Mihaela… Ar trebui sa numaram, nu? Multumesc!

Insa, cel mai important lucru e ca sunt foarte multi care nu m-ati uitat! La Multi Ani mie pentru ziua de ieri! 22…

P.S.: Inca ma gandesc daca sa accept urari dupa ce a trecut ziua…

Am gasit o chestie misto, pe un blog. E un fel de joc in care trebuie sa arati anumite puncte pe harta lumii. Rezultatul iti este apoi prezentant sub forma unui numar de “pahare de apa” pe care ai putea sa le donezi omenirii prin cunostintele tale despre ea. Eu am reusit sa ajung la 203, dintr-o singura incercare, PRIMA. Voi?

A trecut luna octombrie. Ma uit la arhiva si vad ca a inceput noiembrie. Bilantul dupa prima luna calendaristica, arata nu mai putin de 85 de articole. In trei saptamani! Este enorm, cel putin raportat la ceea ce ma asteptam eu. Sunt undeva la 28 de articole pe saptamana, nu mai putin de patru pe zi!

Nicaieri nu vreau sa ma laud, vreau doar sa constat. Desi, cred ca mai degraba mi se pare ca e o cifra imposibil de depasit pentru luna in care tocmai am intrat. Mandru? Bineinteles ca sunt! Multumit? Peste masura! Dornic de a continua? Cu siguranta! Pentru toate celelalte exista MasterCard… :)

Ne vedem pe 8 noiembrie, cand implinim o luna de blog si cand sper sa fi trecut deja de suta de articole. Pe cand si suta de vizitatori pe zi? :)

Am schimbat moaca blogului… definitiv! Dar cine sa ma mai creada?! Vreau feedback!

Am gasit poezia de mai jos pe blogul lui Arhi. Ca un preludiu la ce veti citi, eu personal nu am nimic CU CURentul pana cand adeptii nu-si ies din atributii si depasesc anumite limite. Fiecare sa-si croseteze drumul prin viata cum doreste. Nu am nimic nici cu tipul care a scris chestia de mai jos, dar asa ceva trebuie mentionat de oricate ori posibil. Inchei prin a va marturisi ca am banuit ca asa ceva exista printre scrierile emo-uletilor de acest gen, dar totul pana cand am si VAZUT. Asadar… (cu mentiunea ca restul veti gasi aici)

Coala de hartie

Azi mi-am taiat o vena…asa a fost sa fie
Si mi-am manjit peretii toti cu ura,
Apoi am desenat un zambet pe coltul de hartie
Si-am ras superior… doar sunt de rasa pura.
M-am apucat sa scriu, pe coala mea murdara
Si-am scris cu cioburi si cu lame imbibate-n sange,
Tot scriu prostii, mi-am zis, de ce sa stric cerneala,
Mai bine-mi tai o vena si scriu cu tot ce-mi curge.
Am desenat si versuri, am mazgalit lumina,
Din mana-mi tremuranda a luat conturul ceata,
Razand fara-ncetare de lumea ce-o sa vina,
Din ochii mei supusi am dat simtiri de gheata.
Dar cine sa priveasca pe coala mea, de sange albastrita?
Si cine sa gaseasca, prin randuri, durerea ce-am prescris?
Pictand cu lame mari si mana-mi ofilita
Al cioburilor aspru si ruginit tais.

M-am plictisit de haine! Sunt satul de haine. Nu le mai suport. Cand trebuie sa plec undeva si-mi deschid dulapul si incep sa analizez unde anume ma duc, de ce, cat stau si trebuie sa-mi configurez tinuta. Ca daca e nu stiu unde nu poti sa mergi in culori nu stiu de care, ca daca e acolo poti sa mergi oricum dar si acest “oricum” are o limita. Nu taica, ma imbrac cum vrea muscle-ul meu! Comoditatea mea vestimentara este pe primul loc.

Urasc sa merg la cumparaturi de diverse “toale”. Nu suport probatul de haine de niciun fel. Totdeauna, cand merg la cumparaturi, imi spun in gand aproape obsesiv “Dar-ar Dumnezeu ca prima sau a doua sa-mi fie buna si sa plec naibii catre ceva mai placut!”. Fratele meu, nici macar o cravata, o amarata de bucata de cateva zeci de centimetri patrati, nu mai poate fi cumparata rapid si fara suferinta! Imi aduc aminte ca, acum o iarna, am mers sa-mi iau o geaca noua. Mi-a luat patru ore, trei mari complexe comerciale si vreo cinşpe modele probate. Nu mai puteam, eram epuizat! Si totusi nu sunt muiere. Cum rezistati mai femei la asemenea chinuri?!

Nu mai vorbesc de pantofi. Cand vine vorba de orice fel de incaltaminte, totul parca se modifica. Pantofii totdeauna trebuie sa se asorteze, ei nu sunt piese de sine statatoare. Cine se imbraca numai in pantofi?! Vrei tinuta sport, iti iei pantof sport; vrei sa faci sport, iti iei adidasi; e seara de bal, nunta, banchet? pantofi eleganti, niciun “dar”; te gandesti la o tinuta casual, de oras… si aici e un altceva! Apropo, i-ati vazut pe cei care probeaza pantofi in magazine? Parca-s niste zombie, merg cu fata inainte, cu ochii atintiti intr-un punct fix, gura nitel cascata si repetand obsesiv cu o voce inceata “Mhm, ma simt OK, sunt comozi… imi plac cum se aseaza, nu ma strang si sunt parca mai buni decat aia pe care i-am probat dincolo”.

Insa, intr-un final, fie ea o haina, fie un pantof, ne hotaram. Si atunci incepem sa avem in gand tot felul de voci. Vocea cu decizia “Parca e mai misto decat ailalta si mai comoda, dar cealalata era de un maro mai interesant, ce sa fac…”. Apoi vocea cu pretul “E cam scump, nu stiu ce sa zic, dar daca tot imi iau o data la jumatate de an ceva nou de genul asta, hai sa cheltui acum, desi nu-mi raman bani pentru vineri seara…”. E greu, e o batalie grea de tot! Se incheie intr-un final, dar totdeauna o patim in continuare, pana acasa, sa inca punem la indoiala decizia. Nu-i nimic, stiti ce fac eu? Ce-mi iau nou, port prin casa vreo cateva ore, orice as face si nu ar putea deteriora recenta achizitie. Cred ca o data am si adormit cu o pereche de adidasi Reebok care-mi placeau foarte mult!

Am inceput, insa, sa ma imbrac exact pentru a fi imbracat si pentru a-mi fi cat mai comod posibil. Asa ca, daca sunteti la vreo nunta si vedeti pe cineva la blugi si camasa scoasa din pantaloni, eu sunt acela! :) See you there, mates!