envi

In camera se facu racoare. Atat de racoare cat se poate dupa o noua zi in care puteai sa fierbi si-un ou la soarele care-mi intra cate sase-sapte ore pe zi in orele-i cele mai puternice. Chiar, asta ar fi o idee buna: sa las un ou in camera, in bataia luminii soarelui. Bun, si totusi daca iese un pui si nu un galbenus tare?! Ce ma fac cu el, il ingras si-l vand la KFC?!

Langa mine, in dreapta si la piciorul scaunului, zace un mamut de doi jumate’ de MD. Nu, nu Mihai Diaconescu, ala sunt eu si aproape sigur sunt pe scaun. Nici o murature dulce, ca-n reclamele pre-lansare, ci un Mountain Dew. Acum o ora era rece si era cu foarte putin mai gustos decat apa chioara de la robinet, daca aia de la regia autonoma ar infinge si niste dioxid de carbon pe teava sa iasa cu acid. Acum e doar cleios… Chiar, inca o idee: cum ar fi s-avem robinete la care sa curga apa minerala?! Ca aia din munti, din judetul Harghita, una din cele mai potente zone din punct de vedere al apelor minerale din Europa. Daca nu chiar cea mai…

La televizor, MJ – si nu ma refer la Michael Jordan – moare definitiv. Gospel, o arena de un catraliard de oameni plina ochi si, pentru ca tot lipsea elementul grotesc fara de care nimic niciodata nu se va putea desfasura, sicriul cu el cu tot inauntru, probabil, in mijlocul situatiei. Cam circ! E si parerea mea.

Intr-un cuvant, feerie nocturna si-un articol intr-un stil ce candva trona pe blogul asta…

Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte[...]

Haidi baaa, ce dracu…

Eu, patriot nevoie mare, de la tara-mi de rigoare mai am canci asteptari. La varsta-mi frageda si aflat la abia inceputul unei vieti pe care sincer mi-o doresc tumultoasa-n toate cele, nu mai am sperante senzationale de la tara mea unde imi pare ca nici raul si nici ramul nu mai tin cu noi. Tara ca si stat, ca si un tot unitar. Adica, strict si la obiect, nu ma mai astept la infrastructura in regula, servicii decente si normalitate generala. Am spus-o in suficiente articole precedente, m-am obisnuit pana si cu faptul ca normalitatea in sine ne mira, in sensul ca nu ma mai surprinde cand cineva ramane perplex cand e tratat decent pe undeva printr-o institutie, firma privata sau pur si simplu pe strada, de un concetatean. Romania e, de foarte mult timp, tara in care normalitatea e atat de rara, incat desfasurarea ei mira pana la paroxism. In fine, pe oricine cu cap pe umeri si cu striatii pe creier macat cat alea de pe prezervativ caci, si aici sunt suta la suta sigur, sunt destui pentru care situatia actuala e exceptionala sau, mai rau de atat, nici nu si-o dau seama. De ea, de situatie, de tara…

Insa, mai am niste asteptari din alta parte. Ma veti crede nebun, sunt sigur de asta, dar ma voi risca sa recunosc public ca, desi ma cred in deplinatatea facultatilor mintale si conectat bine de tot si la o viteza de fibra optica cu care sa percep lucrurile din jurul meu, inca mai am asteptari de la omuletii care traiesc aici.

Dezamagiti?! Mirati?! Amuzati?! Sa va dau si singurul motiv pentru care mai am asteptari: sunt sigur ca, intr-un final apoteotic si aproximativ ipotetic, dar nu inca suficient intr-atat incat sa-mi diminueze sperantele pana la zero, toate generatiile de dobitoci vor sfarsi. Una cate una, incet dar sigur, vor cadea precum mustele plesnite cu paletele acelea de le-avea bunica pe vremurile in care Raid-ul, pentru noi, reprezenta doar un cuvant din dictionar, anume asta.

Atentie, n-am spus nicaieri ca in timpul vietii mele astept sa se intample asta. Spun insa ca, peste multi ani, vor disparea cu totii intr-o groapa comuna precum alea de pe vremea holocaustului(sa fiti sanatosi, eu nu scriu porcaria aia cu litera mare) si urmasii mei, pui de lei, tigri si cimpanzei, vor avea parte de normalitatea pe care acum o tanjim ca pe-o hartie igienica de rezerva in momente de cumpana toaletistica.

Probabil, insa, ca sunt ultimul nebun al patriei. Al patriei sonat…