envi

Tare bine mai zici, fata, in articolul tau cu desenele animate…

Butonam agresiv telecomanda acum vreo cateva zeci de ore si nu gaseam nimic sa-mi satisfaca simturile intr-atat incat sa-mi fie bine. Si mi se facu dor de Cartoon Network. Nu, gresesc, reformulez: ma cuprinse o nevoie aproape primordiala de un desen animat care sa-mi potoleasca nervii care-mi zbierau din strafunduri sa apuc o caramida din structura blocului si sa dau in televizor cu toata dragostea mea. Il spargeam cu siguranta…

Si da-i, Cartoon Network. Canalul saizeci si ceva, parca, pastele mamii lui de Boom si numerotarile lui. Da, stiu, are si avantaje, da’ lasa-ma sa ma descarc. Ii mai trebuie inca doua-trei secunde sa se incarce, ca deh e tiliviziuni dijitalî. Mi-am jurat ca in decembrie anul asta, cand se fac doi ani de contract, adica cei doi olbigatorii, il zvarl cat-colo si pe nea Boom aista. Si in final se incarca…

Ceva groaznic de tot! Aproape ca m-am si speriat! Ma uit la sigla, CN. Ma uit pe displayul de pe ecran, generat de receiver, Cartoon Network si un nume bolborosit de nu stiu ce desen animat. O chestie din aia cu tehnologie 3D, voci romanesti dar romanesti de-a binelea si multi ochelari. Nu stiu cine a procreat serialul acela dar am numarat eu vreo trei personaje care aveau ochelari. Nu-i bai, imi plac fetele cu ochelari, in general imi plac ochelarii pe o moaca adecvata, dar…

Si deodata mi se facu un dor de-aproape imi venea sa bocesc asa putin, cat sa sara o camasa de pe mine, de toate desenele animate de pe la mijlocul spre sfarsitul anilor ’90 si chiar inceputurile doua miilor. Sa fie sanatosi cu tot ce produc astia acum, zero. ZERO! Barat chiar. Niciun efect, cel putin pentru mine, ditamai chintalu de 22 de ani cu suflet de copil abia iesit din scoala primara. Porcarii din ce in ce mai moderne, dublate si triplate si cvintuplate in limba mea materna pe care-o ador ca mustarul in cafea. De vis…

Imi aduc aminte de fosta sigla de la Cartoon Network, sahul acela in patratele alb-negre care il recunosteam si de la o mie de mile marine distanta. Am invatat jumatate din engleza pe care o stiu acum uitandu-ma ca drogatul pe CN si intram in sevraj de fiecare data cand treceau mai mult de 12-14 ore fara sa vad ce mai fura Yogi, ce tigaie in mufa isi ia Tom, ce fantome mai tranteste Scooby Doo si cine mai castiga vreo cursa din Wacky Races. Desenele animate de atunci creau foarte usor, in mintea plodului, eroi si personaje preferate. Multi voiam sa fim in gasca lui Scooby sau Top Cat, altora parca ne era mila de Silvester care tot si-o ia peste cocoasa incercand sa prinda zece centimetri patrati de pasare si cu siguranta existau si cei care tineau si cu Dick Dastardly, sa castige si el saracul macar o cursa.

Apoi au aparut, usor si sigur, Dexter si Johnny Bravo. Alti doi favoriti ai anilor de alta data. Deja erau altceva, pentru mine erau noi. Traiam scufundat in Droopy, maratoane de Craciun cu Tom si Jerry, sute de episoade The Flintstones si The Jetsons si deodata au aparut, in prima instanta ca si episoade pilot, cele doua. Insa, desi noi si poate putin timide, au fost deasemenea succese, cel putin raportate la standardele mele.

Dar ceea ce am vazut in probabil ultimea mea escala pe Cartoon Network, m-a facut sa-mi fie mila de nepot-miu care are vreo doi ani si cateva luni si care, la un moment dat, isi va incepe cariera de privitor profesionist la desene animate. De ce? Simplu, ceea ce am avut eu, noi cei de varsta mea, era mult peste ceea ce vedem acum. E ca si cu muzica de exemplu: una e muzica facuta cu pasiune, interes si pentru ca-ti place, alta e sa te apuci sa canti comercial, ca un neghiob care se viseaza conducand Bentley-uri si culcand mii de puţe. Ceea ce am avut noi pe Cartoon Network reprezentau creatiile unor oameni care se gandeau, in primul rand, la amaratul de copchil care doar atunci, pentru cativa ani, putea sa se bucure linistit de ele. Pentru ca ei stiau ca a fi copil dureaza prea putin si actionau in consecinta…