Apasasem deja de vreo trei ori pe “Anulare”, iar acum alarma suna a patra oara. Nu voiam dar trebuia! Heh, toata viata mea e sub fraza asta: nu vreau, dar trebuie! Trebuia sa ma dau odata jos din pat. Sa las deoparte caldura, lenea si cearceaful si sa le schimb cu mobilizarea, motivatia si un set de haine diferit fata de cel de ieri. Pentru ca e luni, nu pentru ca am vreo problema existentiala cum ca aceeasi tinuta doua zile la rand este penibil!
E luni si parca ma nasc din nou. Ies din pat, nu vad nimic, nu stiu sa vorbesc. In drum spre baie incerc sa-mi aduc aminte cum se merge drept si cu coloana vertebrala! Ce naiba ma, n-am mai fost niciodata alive pana acum?! Vreau doar sa termin mai repede ca sa plec mai repede. Imi spal clontii si moaca, imi iau tot ce am nevoie, inclusiv haine pe mine si plec. Plec intr-acolo unde trebuia sa ajung! Atentie: imi uit ceasul!
Afara e toamna tarzie si, la ora aia, era inca intuneric. Ploua marunt, vremea mea cea mai putin preferata! Nu stau sa iau vreun mijloc de transport, hai per pedos ca e sanatos si, chiar daca ploua, vreau o provocare! Si purced catre un drum lung si denivelat cu scop clar: sa ajung!
Straniu insa, ma simteam OK. Straniu pentru ca, oarecum, toate erau impotriva mea. Era luni, toamna tarziu, vreme tampita, ambuteiaje pana si pe trotuar, claxoane romanesti si balti. Multe balti! Miroase a caine plouat, am un drum lung in fata si nici macar astea nu ma deranjeaza. Ceva nu e in regula! Merg insa inainte, zicandu-mi ca, la cat de bine a inceput ziua asta, orice ar fi mai rau de atat ar fi tot bine!
Nu ma grabeam, mergeam linistit si relaxat stiind ca intr-un final voi ajunge. Mai facusem drumul asta, imi lua cam 25 de minute la ritmul in care impingeam acum in trotuar. E OK. Nici macar nu ma intereseaza cat e ceasul si oricum mi-e bine asa ca sa mai scot si telefonul sa ma uit la ora! Ajungand insa pe la jumatatea drumului incepe interesantul. In stanga si-n dreapta mea sunt copaci. Multi si inalti, nu tei sau duzi de aia mediocri pusi pe marginea drumului. Si-mi aduc aminte de cosmarul din liceu: ciorile de dimineata cu al lor cuptor plin de caldute! De fapt ma si uit in fata mea, parca e war zone! Proiectilele care nu-i atinsesera pe colegii mei pedestri zaceau acu plate pe bitum. Oh boy, si asa e drumul pana la destinatie. Eu stiu ca e noroc dar… in esenta, e totusi…!! Merg mai departe zicandu-mi in gand rugaciuni sa nu ma nimereasca dar nici nu le doresc rau ciorilor. Apropo, stie cineva vreun beneficiu adus de ciori?
Ajung astfel la baza dealului. De aici o tin numai in urcus. Nu-i de-ajuns ca ploua si de sus cad bile de paintball…e toamna si sunt frunze picate. Dar mai ales plouate… Alunec pe ele ca pe ghetus! Enervant!! Suportabil, dar enervant! De ce dracu n-oi fi asteptat un autobuz, nu stiu! Si urc si gafai si parca nu se mai termina. Ba da! Se termina, am ajuns in varf. De aici mai am una la stanga si o trecere de pietoni si am ajuns! Da-le incolo de trei etaje pe care trebuie sa le urc o data ajuns, pana aici a fost legiunea mea franceza!
Si ajung…intru pe poarta strajuita de-un caine la fel de plouat ca si mine, dar fara haine pe el. Urc la etajul trei, ma duc la sala respectiva cand deodata imi trazneste prin cap: e saptamana para, azi nu am ore!
Etichete: ciori, facultate, toamna
