envi

… intr-o mica sau mai mare masura. Tu mai tii minte cand maica-ta si taica-tu iti spuneau sa nu?

Eram micut, nu cred ca intrasem in gimnaziu. Maica-mea ma pacalea ca, daca fumez, o patesc rau de tot pentru ca am nu stiu ce alergie care o sa faca POC si o sa fie groaznic. N-o sa mai pot sa ies pe-afara, alea alea. Peste vreo 7-8 ani, fumam prima oara. Eram intr-o excursie pe la Sighisoara, intr-un hotel care se numea – nu stiu daca mai exista – Steaua, parca. In capatul culoarului, intr-o camera, statea una din colegele mele de clasa din liceu. Ea fuma, eu cam durduiam de curiozitate. Si hai! Camel, daca nu ma insel. “Trage din tigara si apoi trage aer adanc in piept si apoi scoate-l afara”. Mi-a iesit din prima! Dar am si innebunit de cap si de tusa din prima. Insa nu m-am descurajat si am inceput o cariera sinistra de vreo sase ani de tutun. Nu mult, poate o medie de 2 pachete pe saptamana, poate!, dar e acolo la CV. M-am lasat in 2009, ferice…

O poveste adevarata despre un pusti care nu voia niciodata sa-si supere parintii. Asta pana si-a dat seama ca poate sa se ascunda de ei. Si cu tutunul, si cu altele. Si ce fel de altele… Pana cand, de fapt, a devenit exact ceea ce parintii il invatau sa nu devina.

Asta suntem toti: suntem exact ceea ce parintii se temeau sa devenim. Fumam, bem ca porcii, ne ascundem ca avem vicii. Fetitele pentru care parintii se lupta din rasputeri sa nu-si dea himenul pentru neaveniti, sau macar sa-i puna dobitocului gluga pe cap sa n-o pateasca mai rau; baieteii care sug tigari si-si beau ficatii; astia suntem toti. Putini sunteti cei care faceti exceptie, nu va faceti iluzii c-ati fi modele intr-o societate de copii teribilisti. Ia ganditi-va bine, scumpi elevi de nota 10, cu performante extra-scolare exemplare si multe altele pozitive pe langa: cand a fost ultima oara cand ati imbulinat-o rau? As paria un rinichi ca toata lumea are o boacana, de care nu vrea sa-si aduca aminte, in cel mult ultimele trei luni.

Parintii nostri se lupta sa ne educe. Aia nu-i bun, aia e foarte rau, cealalta si ailalta sunt sanatoase si corecte. Cat suntem mici si cruzi, poate iese. Apoi nu. Apoi ne transformam in antonimele dorintelor lor si binelui nostru.

Doar ca, la un moment dat, vom fi parinti… Ce facem atunci?!

Si vine un moment in viata parintelui cand trebuie sa discute cu fiu-su sau fi-sa despre de unde a venit el/ea. O data cu asta, vine si discutia despre sex. In cazul miraculos, ai bafta ca nevasta-ta sa fie atat de desteapta incat sa scuipe si in ovulele ei din trasatura asta si sa iasa o progenitura care se va prinde singura, filtrand corect informatiile la care oricum va fi supus copilul. In cazul mai putin miraculos, dar inca totusi bun, ai o nevasta care-ti accepta genele magistrale mai repede decat sa li se impuna pe ale ei si copilasul vine cu intrebarile cand isi da seama ca diferite parti din corp i se modifica si e destul de mare cat sa priceapa din prima si fara povesti nemuritoare.

In orice caz, pe-asta cu barza nu o s-o putem scoate din sistem niciodata. Trecand peste intrebarea fireasca “Cine a inventat legenda berzei si insemnatatea ei in acest caz?”, ajung la cea mai putin normala dar totusi logica: de ce ii mintim cu basme despre pasari care au vin cu ei in bot si mi-i lasa pe cosul sobei ca Mos Craciun cadourile?

N-am cum sa ma lupt cu faptul concret ca la un moment dat in viata, fiul sau fiica mea se vor fute. De mai multe sute de ori de placere, de cateva ori cu rezultate palpabile. De ce nu i-as spune direct:

Fata tatii/ba baiete, uite cum sta treaba, eu si cu ma-ta ne iubim de nu-i adevarat. Intr-o seara, maica-ta a uitat ca ma tine la regim sexual, ca suntem casatoriti de cativa ani si impreuna de si mai multi si ca am in pantaloni aceeasi scula ca-ntotdeauna, cu aceeasi forma, consistenta, culoare si mireasma si s-a oferit mai ceva ca dupa trei luni de tinuta-n lant in fata unor negri nud si dati cu ulei pe ei. Si uite asa, printr-un procedeu ce consta in ea stand pe spate, neanticonceptionata si eu, peste ea, muncind din greu si impingand gafaind cu sete si poate pe alocuri ura, am ajuns la un punct culminant denumit orgasm. Cel putin eu, sper ca si ea, nici azi nu-mi spune. Si uite asa, eu am eliminat un lichid alb, vascos, care, in contact cu ovulele ei, un fel de oua ca de gaina, cam cu aceleasi proprietati, ai iesit tu. Mai intai embrion, dup-aia din ce in ce mai mare de o faceai pe ma-ta sa intre pe-o parte in scara blocului si sa nu mai poata sa care singura sacii de cartofi din piata, trezindu-ma pe mine sambata dimineata si pana la urma uriasa de nu mai puteam decat cu mana sa ma iubesc. Intr-un final, te-a nascut pe tine. Mic, urat, murdar si galagios. Si de-atunci, tot asa, pana azi…

Adica, serios, de ce sa nu putem sa le spunem din prima adevarul? De ce sa fiu obligat de nu stiu ce lege nescrisa a societatii privind protejarea copiilor sa nu le pot spune, pe bune, cum au iesit?

Necazul unuia, bucuria altuia, zice o vorba din popor…

Am vorbit mai jos, pe scurt, despre ce e in Haiti si mi-am exprimat opinia asupra chestiunii. Discutam recent cu Luana si ea imi expunea un foarte bun punct de vedere: toata lumea sare si se indoaie si se agita pentru Haitieni, in special americanii, iar dupa ce trecuse Katrina si New Orleans-ul era in paragina, aceiasi americani aproape ca si-au macelarit conationalii, pe alocuri chiar efectiv. In final, ideea de baza ramane, anume ca nu-mi pasa de nimic. Nici de haitieni – ce li s-a intamplat lor mi se putea intampla si mie, de acord, dar n-am nicio vina ca eu m-am nascut aici iar ei acolo – nici de toata afacerea cu americanii – nu e prima oara si nici nu va fi ultima oara si nici nu are cine sa intervina, impacati-va cu situatia si nu mai mormaiti fara sens, macar faceti-o coerent si fara fecale in bot.

O chestiune insa ar fi interesant de analizat, as spune eu…

Porninde la prima fraza a acestui articol, ma gandeam la un simplu rationament: Haiti, o tara saraca cu conducere subreda, educatie slaba si mentalitate precara in cele mai multe domenii si cazuri + un cutremur devastator, un dezastru natural care ingroapa efectiv toata tara = multi morti, foarte multi morti, dar suficienti supravietuitori si suficienti copii inca in viata. Autoritatile haitiene sunt clar depasite de situatie, iar cand vine vorba de interferente straine, mai ales americanesti, razboiul e castigat din fasa, nu? Rezulta oare ca agentiile de adoptie internationala se freaca acum pe maini de fericire si de perspectiva profitului? Vor aparea copii haitieni la oferta, avand in vedere probabilul stoc bogat?

Nu locuiesc in Bucuresti. Nu-mi place orasul acela de niciun fel. Nu as vrea sa stau in Bucuresti nici pe gratis. Insa, uneori, se-ntampla lucruri care te fac sa vrei sa stai in capitala ca sa poti sa participi la ele. Unul dintre ele e acesta…

E vorba despre un copil… Despre cazul acesta am aflat de curand. Pe mine m-a topit cat de dragalasa e fetita asta! Singurul gand care-mi vine e ca pur si simplu parca nu a trait destul incat sa merite toate astea. In Bucuresti nu am sa fiu la acest eveniment, insa incep prin macar a pune aici un articol pe care sa-l vada lumea care ma citeste. Cu siguranta voi urmari acest caz, imi doresc din suflet ca acest copil sa aiba sansa sa mearga mai departe sa inteleaga ce-i viata. Pentru ca, de fapt, asta merita!

Mai cititi:

- articolul lui Cabral despre toata treaba asta; jos palaria tuturor celor implicati pentru bunavointa, interes si daruire; ca o mica paranteza mai amuzanta: mi s-a parut genial dialogul intre Cabral si Cheloo;
- blogul dedicat acestui caz; veti gasi acolo mai multe detalii si amanunte cu privire la boala micutei si la eveniment; MOBILIZAREA!