envi

Noptile sunt prielnice pentru discutii de mare angajament in urma carora, aproape exclusiv, ramai cu idei si concluzii foarte bine conturate desi, teoretic, e perioada in care creierul ar trebui sa fie parcat in repaos.

Bun, acum ca am eliminat din schema paragraful filosofic, o chestiune care ma va caracteriza de acum incolo, macar pentr-o perioada, sa trecem la subiect…

Asadar, discutie de mare angajament azi noapte. Messenger, timp si o domnisoara foarte pasionata de o chestiune pe care si eu o impartasesc cu patima, patos si puternica convingere: desenele animate. Daca veti face media aritmetica a varstelor noastre, veti avea de-a face c-un rezultat care sugereaza mai degraba perioade in care multi sunt deja casatoriti si c-un borac in pantec, daca nu deja plangand dupa tura a doua de tata mamara. Dar vorba aia, cliseele exista pentru ca exista: cu totii suntem, de fapt, niste copii…

Prin liceu parca, la o ora oarecare din orar, ne angrenasem intr-o discutie asemanatoare, anume despre metamorfoza uriasa suferita de desenele animate in ultimul deceniu si, nitel mai in ansamblu, de prin ’70 incoace. Faptul ca eroii parintilor nostri sunt personaje din carti, ai fratilor mai mari sunt cei din desenele animate mai vechi sau din filmele pentru copii din perioada ceausista si asa mai departe. Industria progresa si fiecare generatie cu eroii ei. Un exercitiu simplu: asa e ca vi se par relativ stupide si desenele generatiei de dinaintea voastra dar si cele care ruleaza pentru cei mici de acum? Ca nu concepeti cum cei de-acum pot inghite porcariile actuale pe cand tezaurul celor de inainte pare unul saracacios si naiv…

In orice caz, ca e din ’70 sau din ’09, ca e animatie clasica sau tridimensionala, ca e HD sau pe pelicula de cinema, desenele animate sunt acolo, exista si nu degeaba. Mi-e insa nitica mila de faptul ca nu mai sunt pretuite asa cum erau candva. Ana imi povestea de faptul ca pe etichetele unor prosoape cu Scooby-Doo, vandute intr-un oarecare giga-market, gasea denumirea de “prosop Disney”. Niciodata!!! Asa ceva nu exista. E un sacrilegiu. Da, Disney au valoarea lor inestimabila si nimeni niciodata nu le va diminua efortul si meritul, insa una e una si alta e alta. “Oameni fara copilarie; incultura in materie de desene animate” spuse distinsa interlocutoare, iar eu as adauga lipsa de respect.

Exagerez? De ce? Problema e foarte simpla: nu doar ca o data cu dublarea postului Cartoon Network s-a dus dracului o mare, chiar uriasa valoare a acelor desene animate prin anularea placerii fonice, placerii de a savura vocile si jocurile de cuvinte ale unor personaje altfel imposibil de dublat in orice limba a planetei, nu e nevoie sa ne mai batem si mai si joc, as zice eu. Tot aveti impresia ca exagerez? Sa abordam altfel problema atunci: la cantitatea uriasa de informatie la care este supus un copil in ziua de azi, chestiune pe care eu o consider foarte periculoasa, desenul animat si-a pierdut orice valoare si nimeni nu da nitel din coate sa-l readuca pe piedestalul pe care il merita. Pentru ca desenul animat e un imperativ in copilaria individului…

In incheiere, tot via Ana, un mic suvenir al vremurilor de candva… Va mai aduceti aminte?

Tare bine mai zici, fata, in articolul tau cu desenele animate…

Butonam agresiv telecomanda acum vreo cateva zeci de ore si nu gaseam nimic sa-mi satisfaca simturile intr-atat incat sa-mi fie bine. Si mi se facu dor de Cartoon Network. Nu, gresesc, reformulez: ma cuprinse o nevoie aproape primordiala de un desen animat care sa-mi potoleasca nervii care-mi zbierau din strafunduri sa apuc o caramida din structura blocului si sa dau in televizor cu toata dragostea mea. Il spargeam cu siguranta…

Si da-i, Cartoon Network. Canalul saizeci si ceva, parca, pastele mamii lui de Boom si numerotarile lui. Da, stiu, are si avantaje, da’ lasa-ma sa ma descarc. Ii mai trebuie inca doua-trei secunde sa se incarce, ca deh e tiliviziuni dijitalî. Mi-am jurat ca in decembrie anul asta, cand se fac doi ani de contract, adica cei doi olbigatorii, il zvarl cat-colo si pe nea Boom aista. Si in final se incarca…

Ceva groaznic de tot! Aproape ca m-am si speriat! Ma uit la sigla, CN. Ma uit pe displayul de pe ecran, generat de receiver, Cartoon Network si un nume bolborosit de nu stiu ce desen animat. O chestie din aia cu tehnologie 3D, voci romanesti dar romanesti de-a binelea si multi ochelari. Nu stiu cine a procreat serialul acela dar am numarat eu vreo trei personaje care aveau ochelari. Nu-i bai, imi plac fetele cu ochelari, in general imi plac ochelarii pe o moaca adecvata, dar…

Si deodata mi se facu un dor de-aproape imi venea sa bocesc asa putin, cat sa sara o camasa de pe mine, de toate desenele animate de pe la mijlocul spre sfarsitul anilor ’90 si chiar inceputurile doua miilor. Sa fie sanatosi cu tot ce produc astia acum, zero. ZERO! Barat chiar. Niciun efect, cel putin pentru mine, ditamai chintalu de 22 de ani cu suflet de copil abia iesit din scoala primara. Porcarii din ce in ce mai moderne, dublate si triplate si cvintuplate in limba mea materna pe care-o ador ca mustarul in cafea. De vis…

Imi aduc aminte de fosta sigla de la Cartoon Network, sahul acela in patratele alb-negre care il recunosteam si de la o mie de mile marine distanta. Am invatat jumatate din engleza pe care o stiu acum uitandu-ma ca drogatul pe CN si intram in sevraj de fiecare data cand treceau mai mult de 12-14 ore fara sa vad ce mai fura Yogi, ce tigaie in mufa isi ia Tom, ce fantome mai tranteste Scooby Doo si cine mai castiga vreo cursa din Wacky Races. Desenele animate de atunci creau foarte usor, in mintea plodului, eroi si personaje preferate. Multi voiam sa fim in gasca lui Scooby sau Top Cat, altora parca ne era mila de Silvester care tot si-o ia peste cocoasa incercand sa prinda zece centimetri patrati de pasare si cu siguranta existau si cei care tineau si cu Dick Dastardly, sa castige si el saracul macar o cursa.

Apoi au aparut, usor si sigur, Dexter si Johnny Bravo. Alti doi favoriti ai anilor de alta data. Deja erau altceva, pentru mine erau noi. Traiam scufundat in Droopy, maratoane de Craciun cu Tom si Jerry, sute de episoade The Flintstones si The Jetsons si deodata au aparut, in prima instanta ca si episoade pilot, cele doua. Insa, desi noi si poate putin timide, au fost deasemenea succese, cel putin raportate la standardele mele.

Dar ceea ce am vazut in probabil ultimea mea escala pe Cartoon Network, m-a facut sa-mi fie mila de nepot-miu care are vreo doi ani si cateva luni si care, la un moment dat, isi va incepe cariera de privitor profesionist la desene animate. De ce? Simplu, ceea ce am avut eu, noi cei de varsta mea, era mult peste ceea ce vedem acum. E ca si cu muzica de exemplu: una e muzica facuta cu pasiune, interes si pentru ca-ti place, alta e sa te apuci sa canti comercial, ca un neghiob care se viseaza conducand Bentley-uri si culcand mii de puţe. Ceea ce am avut noi pe Cartoon Network reprezentau creatiile unor oameni care se gandeau, in primul rand, la amaratul de copchil care doar atunci, pentru cativa ani, putea sa se bucure linistit de ele. Pentru ca ei stiau ca a fi copil dureaza prea putin si actionau in consecinta…