envi

OK, am aflat acum vreo cateva ore ca in 2012, Bucurestiul si implicit Stadionul National, va gazdui finala Europa League. In fine, finala Cupei Uefa. Din start, inainte sa incep sa debitez, vreau sa le cer scuze celor care sunt fie plictisiti, fie total neinteresati de chestia asta, insa ma ard palmele aproape la temperatura de fierbere a otelului sa-mi dau eu cu parerea, asa ca de om normal care se pricepe oricum la fotbal si la politica.

Asadar, in 2012 vom avea, in sfarsit, o finala de cupa europeana. Daca e de bine? Normal. E de bine, e un plus si e un lucru care va pune catusi de putin pe harta fotbalistica si Romania, altfel decat prin Becali, torte la meciuri de Liga Campionilor si jucatori carora li se da de pamant cu reputatia si cariera din cauza unor isterici de patroni. Altfel insa, cred ca facem nitel cam multisor tam-tam. Ma tem ca de fapt vom fi in situatia Africii de Sud, tara care teoretic organizeaza Campionatul Mondial de la anul. De ce teoretic? Simplu, pentru ca majoritatea constructiilor de acolo nu prea sunt gata. In fine, om trai si om vedea…

Pana in primavara lui 2012, data finalei, mai sunt fix trei ani si vreo trei luni amarate. Timp? Berechet. Daca am fi fost chinezi, faceam si zece stadioane, nu doar unul. De ce sunt insa nitel pesimist? Pentru ca nu suntem chinezi. In momentul de fata, locatia acestei finale arata cam asa si ar trebui, la finalul lucrarilor, sa arate asa. Nimic in neregula, orice constructie trece prin stadiul de santier sinistru. Ingrijorarea mea apare in momentul in care, in ecuatie, este introdusa constanta, in niciun caz variabila, român. Eu nu sunt neaparat genul de om care sa spuna ca 101% din chestiunile romanesti sunt proaste, de calitate extrem de slaba si fara speranta de imbunatatire in viitor. Pe sistemul asta, sunt de parere ca e foarte posibil ca acea poza cu proiectul final sa existe candva, in viitor, exact la timp pentru “marele” eveniment.

Insa eu cred ca va fi facut romaneste. Adica? Pai: nu m-ar mira sa pice nocturna prin repriza a doua; nu m-ar mira sa izbucneasca vreun sistem de drenaj in momentul in care jucatorii dau mana la centrul terenului; nu m-ar surprinde in niciun fel sa aud ca aia de la echipa X nu au avut apa calda la dusurile din vestiare; n-as fi in niciun fel mirat de faptul ca poate tabela va functiona doar pe trei sferturi. Si tot asa. Inca o data, eu nu spun ca toate astea nu ar putea fi doar niste elucubratii ale unei minti cam paranoice si total lipsite de decenta si politete. Insa nici nu pot sa nu-mi pun problema ca unele din acestea sa se intample, avand in vedere ca pe viitoarea prezentare a locului desfasurarii finalei va scrie Bucharest, Romania.

Si inca ceva: un eveniment sportiv, in general, mai ales de o anvergura catusi de maricica, nu inseamna doar sa construiesti stadionul/salile/locatiile. Inseamna mult mai mult. Inseamna sa ai infrastructura, sa ai hoteluri, sa oferi unele facilitati nu chiar obisnuite, sa fii pregatit sa primesti niste oameni care nu sunt neaparat din stafful echipelor, recte suporteri. Eu nu sunt din Bucuresti si nici nu am mai fost pe acolo de vreo trei sau patru ani, insa stiu cum e. E oare Bucurestiul pregatit sa-i primeasca? Cu siguranta, insa nu stiu exact la ce nivel al calitatii.

Asa ca, in primul rand sa nu exultam. Sigur, e o finala a unei competitii continentale de fotbal. Inseamna mult. Insa nu e nici Liga Campionilor, nu e nici Campionat European si nici vreo Olimpiada, e doar un meci dintr-o competitie secundara. E un pas inainte, fara indoiala, dar hai mai bine sa incheiem rapid cu analizele, bucuriile si sa ne apucam de nitica munca concreta si toate cele pentru ca e si un foarte mare prilej de a da cu fundul de pamant. Iar ultimul lucru de care mai are acum nevoie Romania, pe plan sportiv, e sa mai dea inca o data gres.

Avem o problema. Noi astia, tinereii, dar mai ales astia si mai tinerei ca noi, avem si aveti o problema. Si e trista, e destul de aiurea si prea mari rezolvari ale situatiunii nu intrevad. Nu ma apuc sa dau lectii de viata, nici varsta si nici experienta nu-mi permit sa predau la tabla chestiuni determinante, filosofii si metode de trecut prin viata si prin diverse situatii.

Nu avem ceea ce se numeste simtul valorii. N-avem nici cea mai mica idee apropo de ceea ce vrem sa fim, nu credem in nimic si scopurile noastre supreme sunt de-o superficialitate aproape paroxistica. Nu ne intereseaza si nici nu vrem s-auzim de chestiunile care au substanta, cele care conteaza, cele cu care reusesti sa-ti pui stampila asupra lumii in care ai trait, sa-ti lasi propria marca in urma in asa fel incat succesorii tai sa nu te uite. Ba mai mult, sa te aduca aminte ori de cate ori apare ocazia.

Ce ne doare pe noi? Foarte simplu: unora le surade viata cu vila, masina, piscina si toate cele. Altii isi doresc o viata impecabila din punct de vedere intelectual, pentru altii singurul scop e sa mearga din floare in floare, din petrecere in petrecere si din temporar in temporar. Unii sunt familisti, altii se multumesc cu cel mai mic putin si nu vor face nimic in plus fata de ceea ce stiu ca au de facut pentru a atinge standardul. Invatam de mici niste gramezi de stereotipii si diverse moduri de a lua viata in piept, le punem pe toate pe hartie si ni-l alegem pe cel mai la indemana si cu ala defilam pana-n pamant. Dam de-o situatie si nu gandim niciodata in afara ei ci studiem frumos liniutele create de altii care au trecut deja prin asta si ne spunem, satisfacuti si total indiferenti fata de posibilitatea existentei unei alte abordari, ca asa se face, asta e calea si asa va fi.

Ceea ce mi se pare si mai rau de atat e ca, desi cam astia suntem, avem tupeul sa mai si pretindem ca suntem cineva. Ca e de-ajuns sa termini o facultate ca sa ai o slujba, sase sute de euro pe luna, apartamentul alor tai si o nevasta cu un copil dar esti cineva. Esti cineva pentru ca nu esti zero. Fals, esti la fel cu inca vreo o suta de milioane de pe planeta. Nu esti cu nimic diferit, dar pretinzi ca totusi esti cineva. In ce crezi, de fapt?! In ideea ca nu stai pe strada, ca muncesti si ca ai o nevasta acasa care e femeia care o sa se futa cu tine fara sa-ti ceara bani? Mda… Eu nu te acuz, eu nu spun ca esti un sinonim perfect al atributului banalitate, eu respect chestia asta pentru ca nu ai ales sa fii zero-ul barat al societatii, dar nu-mi preda lectii de viata si nu-mi impune ca esti cineva si ca tu crezi in nu stiu ce, ca zau ca-mi iau inima in dinti si iti dau si doua peste gura.

Si am sa incerc sa dau si doua exemple la care pretind ca ma pricep catusi de putin. La unul din ele sigur ma pricep pentru ca toti ne pricepem la fotbal. Ganditi-va si comparati-i putin cei care jucau pentru nationala noastra pe la mijlocul anilor ’90 si cei care joaca acum. Mai bine de-atat, hai sa-i luam pe decarii fiecarei generatii, pe Hagi si pe Mutu. In momentul in care Hagi s-a retras, el a murit ca fotbalist. Iar in momentul in care a murit, a facut-o sarac si destul de frustrat, cel putin teoretic. Hagi nu era un fotbalist bogat, era doar unul cu nitel mai multi bani decat media romanasilor din domeniu, iar frustrarea era data de faptul ca poate nu avea acasa destula argintarie ca si trofee. Insa nu e oare Hagi omuletul care a scos in strada vreo cateva zeci de orase dupa meciul acela cu Argentina? Sau nu e el cel care ne-a dus pe la mondiale cu golul cu Tara Galilor? Nu e Hagi cel mentionat ca fiind al mai mare fotbaliator al tuturor timpurilor, mentionat si prin all-time-dreamteams si totii copii il au ca model pentru ca dribla, dadea gol si era scandat de tribune? Ce e Mutu?! E varful generatiei actuale dar de ce el tinut minte? Ca e cel mai scump fotbalist roman ca si sume de transfer, ca a tras prafuri de pe burta unei parasute, ca e tatuat si ca are bani. Mutu n-a scos pe nimeni in strada, cei care-l au ca si idol nu-i vor neaparat talentul ci notorietatea, puţele pe care le-a umplut si lifestyle-ul divers. Visul copilasilor Mutu-isti e sa joace trei ani de zile pe vreo cateva milioane ca apoi sa nu li se mai inunde gura de pofta unui iPhone…

Si apoi sa revenim in online putin, atat cat putem si ne pricepem. Ganditi-va putin la blogging. Ganditi-va la zoso, cel mai la indemana exemplu, cel mai simplu de folosit, cel mai comun. Avem de-a face, in ultimii ani, cu un fenomen foarte scarbos, daca e sa ma intrebati pe mine. Mii de bloguri pornite de omuleti cu varsta medie de vreo 15-18 ani, niste zoso-wanabees, care stiu doar ca din blogging se castiga mia pe luna. De ce? Cum de ce, ca o face zoso si inca vreo cativa pe acolo, dar le place zoso pentru ca el e tipul care scrie scurt, aproape deloc literar, baga multe poze si pare genul care sta pe scaun, bea Cola si copy-paste-uieste de pe niste site-uri de news si uite asa aduna o suta de articole pe luna, o mie de unici pe zi si o mie de euro pe luna. De vis! Ce poate fi mai simplu decat sa castigi bani boldindu-te in sticla si facand aproape nimic?!

Foarte fals, niciodata nu am auzit pe cineva ajungand macar la jumatate din succesul lui zoso procedand asemeni descrierii de mai sus. De ce? Simplu, pentru ca nu au simtul valorii, nu cred in ceea ce spun legendele bloggingului vis-a-vis de debutanti, nu concep ca a fi blogger profesionist, adica sa mananci din asta, inseamna o munca si o responsabilitate la fel de multa ca si cand ai avea orice alt job. Toti vor sa fie zoso, niciunul nu stie de fapt cine e zoso. As paria ca niciunul din ei nu a citit macar primul articol al sau. Sau primele 4-5. Fie ca ne place sau nu, in momentul in care zoso va disparea, intr-un fel sau altul, el va ramane nu neaparat ca si tipul care si-a facut casa pe nu stiu unde cu bani castigati din blog sau cel caruia i se dadeau nu stiu ce obiecte de-a moaca doar pentru ca era A-list blogger. El va ramane omuletul care a schimbat fata onlineului romanesc intr-un mod destul de potent si pozitiv, cel care a depasit destule bariere din postura unui anonim. OK, poate nu ne place moaca lui, poate sunt vreo cateva sute care inca au ramas la stadiul de “ce fata de avorton homosexual are”, dar ce va doare, de fapt? Faptul ca blogul vostru a disparut sau va disparea intr-un total anonimat si, o data cu el, si voi ducandu-se naibii astfel visurile de a castiga mia pe luna din nimic, de va cuprinde acum groaza trezitului dimineata si muncii reale pentru un amarat de bon de masa?! Eu ma tem ca da…

Asa ca, daca tot pretinzi ca esti sau vrei sa fii cineva, think putin inainte sa exclami chestia asta care nu se rezuma doar la auto-intitulare. Una e vorbitul si pretentia ca esti cineva, alta e esenta de a fi acel cineva.

De-a lungul timpului femeia s-a confruntat cu destule probleme care aveau la baza principii misogine si legi scrise sau nu din partea rasei masculine. Nu e nevoie insa sa victimizam. Recunoastem aceste lucruri, nu trebuie sa fim mandri de ele, dar atat.

Treptat, femeia s-a emancipat. Femeia nu mai este acum legata de cratita, are dreptul sa voteze si, in unele domenii, sunt si vor fi peste barbati. Meritele lor nu trebuie minimalizate sau, si mai grav, ignorate.

Fotbalul feminin este intruchiparea clara si concreta a frustrarii femeilor vis-a-vis de doua lucruri: mai intai ca barbatilor le place fotbalul uneori mai mult decat o femeie -grav dar pe alocuri adevarat; iar in al doilea rand, femeia este setata in asa fel incat sa arate intregii lumi ca orice poate face un barbat, femeia poate face cel putin la fel de bine. Fals! Invers este adevarat in majoritatea cazurilor…

Chiar v-as ruga sa veniti cu un exemplu de “ceva” ce doar femeia poate face si barbatul deloc. Dar va rog, fara nastere, alaptare sau alte prostii imposibile pentru masculi.

Desi sunt un fan teribil al fotbalului, m-am hotarat sa scriu aproximativ niciodata, aici, despre fenomen. Insa, uitandu-ma adineauri la “3-5″-ul stelist, nu pot sa nu remarc o fraza exceptionala rostita de unul din comentatori. Asadar, ne concentram, tragem aer in piept, SI!!

Atunci cand construieste, Steaua parca este in pielea goala. I se vad toate defectele…

Pai s-avem pardon, GENIAL maestre!