envi

Ma gandesc ca partea sinistra si fara altceva de facut mai bun a omenirii mi-a tot servit, de mai multe ori decat imi doream, adica cel putin o data, stiri cu posibilitatea unui barbat gravid. Grotesc, realmente grotesc. Sa lasam femeii ce-i a femeii, in primul rand, iar in al doilea rand chiar nu vreau sa stiu ca, la un moment dat in timp, urmasii mei masculini vor avea pana si povara gravidismului. In alta ordine de idei, mi-e o greata de dimineata…

Am citit azi aproape orice reactie si analiza de dupa meciul de aseara. Meciul nu l-am vazut, recunosc. Ma gandesc doar ca altadata nu ratam niciun meci al nationalei, dar nu stiu sa spun de ce. Ne batura aia cu 2-1. Asa, si?! Hai sa nu reactionam ca necioplitii sa spunem ca viata mea nu se schimba in niciun fel o data cu chestia asta. Nu analizam vietile nimanui. Ma enerveaza insa sa vad tot felul de scenarii apocaliptice. Toata lumea uita niste fapte reale: in primul rand, s-a jucat fara aia doi ciumegi din Italia; doi, Croatia e o nationala peste a noastra, pe dovedite, nu e ca si cum am aflat asta aseara, ce pisicii ma-sii!!; trois, e doar un meci amical, sa lasam la o parte vrajeli cu aoleo taica, fotbalul romanesc e in prapastie; si in ultimul rand, s-a vazut in vara ca in cazuri extreme, se poate face si un rezultat OK cu cate-o nationala mai high-tech.

Am citit si ca solistul de la Iris, Cristi Minculescu, ar fi intr-o stare ceva mai grava. La un moment dat, in istoria acestui blog, exista articolul asta, in care povesteam momentul in care l-am intalnit pe omul asta. Mie imi placea Iris, atunci, cam cat mi-ar placea acum sa fiu nevoit sa incasez o mana de sare in ochi. Apoi am vazut un concert live, am reconsiderat valoarea acestui gen de muzica si mai ales a formatiei. Nici in ziua de azi nu am vreo piesa a celor de la Iris in vreun playlist curent, dar am vreo sase sau sapte in partitia cu muzica. Acum, nu stiu intregul tablou cu detaliile starii omului astuia, dar daca e intr-o stare imposibila, poate ar fi mai bine…

Si apoi, ma uit pe geam. Londra, efectiv. Vreme mohorata, ploaie marunta, frigut patrunzator si o stare generala de angoasa bacoviana, asta intr-un exercitiu de a-mi supralicita posibilitatile literare. Inca o data nu pot sa nu-mi pun cateva intrebari: cum naiba s-a produs o intreaga opera poetica pe baza acestui tip de vreme?; cum rezista englejii pe asa vreme timp de, probabil, vreo opt luni pe an?; cum va puteti ridica din pat cand afara e asa ceva?; ce poate fi de placut la asa timp, caci stiu sigur ca exista oameni carora le place vremea asta?

Makavelis mi-a lasat un comentariu in articolul de imediat mai jos. Curios, desi il stiam de pe alte bloguri, am intrat sa vad ce scrie el. Imi place! Scrie clar, coerent. Are o tema simpla cu un font foarte lizibil si cu siguranta m-a facut sa-l mai “controlez” de acum incolo.

Primul articol peste care am dat are tendinta de a fi o leapsa. Probabil ca omul se asteapta sa-i raspund la intrebare in comentarii la el. Sperand insa ca nu se va supara ca voi raspunde aici si multumindu-i ca mi-a imprumutat o idee buna, procedez…

Ei bine, eu am sa povestesc despre doua vedete de la care am luat si autograf, nu doar am stat aproape de ele. Mentionez dinainte ca ambele intalniri s-au petrecut in acelasi an, 1999, primavara, la distanta de vreo luna una de alta.

Prima persoana publica importanta pe care am intalnit-o, in ordine cronologica vorbind, a fost Mircea Lucescu. Imi aduc aminte ca eram in Piatra Neamt. Rapidul, echipa pe care o antrena Lucescu pe atunci, avea meci cu Ceahlaul. Noi eram o adunatura de copii de gimnaziu care mergea la meciurile Rapidului cu echipe din proximitatea Iasiului. E drept ca uneori am fost si in Bucuresti, dar de cele mai multe ori mergeam la Bacau, la Piatra Neamt sau la Brasov. Organizatoarea excursiilor astora era o doamna profesoara de engleza care, intre timp si din pacate, a decedat. Ei am sa-i multumesc toata viata pentru excursiile astea (datorita ei am mers la un meci al nationalei cu Italia, am vazut pe viu Liverpool, Dinamo cu Mutu cu tot, Steaua pe Ghencea, am calcat iarba din Giulesti si multe altele) si pentru toata engleza pe care o stiu…

Imi aduc aminte ca noi stiam ca echipa are nu stiu ce antrenament dupa care se vor intoarce la hotel pe la ora opt seara. Nu stiu de unde stia profesoara toate astea, cert e ca noi eram prezenti in fata hotelului. Autocarul a sosit, intr-un final, cu intarziere. Imi aduc aminte ca era destul de frig afara dar doamna profesoara ne tot spunea intr-una ca n-o sa ne para rau cand o sa-i vedem pe Danut Lupu, Sergiu Radu sau Daniel Pancu, dar mai ales pe Lucescu! Pentru noi, cuvintele astea erau ca niste resouri calde si o cacao cu lapte fierbinte in frigul acela. Deodata a tras si autocarul in parcare…

Jucatorii nu prea ne-au bagat in seama. Nu ne-am dat seama atunci ca aveau fite, credeam ca sunt obositi de la alergat. Insa ultimul a coborat Mircea Lucescu. Si-a dat seama ca suntem o sleahta de copii infrigurati care ar fi facut orice sa ii vada pe rapidisti in carne si oase. Si s-a oprit si a vorbit cu noi cateva minute. Ne-a promis fiecaruia cate o esarfa cu autograf, dar in holul hotelului pentru ca afara se facea ger. Am mers inauntru unde Lucescu ne-a luat pe fiecare in parte, pe rand, sa ne dea esarfa promisa cu o iscalitura de pix. Senzatia? Nu pot sa o descriu!!! Pana si acum, la 22 de ani, cand il vad la televizor, mai scap cate un “Ehe, eu am dat mana cu Il Luce bai!” Imi pare insa enorm de rau ca nu mai stiu unde am ascuns esarfa, pentru ca asta am facut, am ascuns-o de frica sa nu mi-o ia nimeni. Nu am mai gasit-o nici pana azi…

A doua persoana e Cristi Minculescu, solistul de la Iris. Nu imi mai aduc mai nimic aminte pre-intalnire pentru ca adormisem ca un fraier in autocar. Stiu ca eram cam cu aceeasi gaşca cu cea din intamplarea de mai sus, in Bucuresti, la Sala Palatului. Aveam bilete la un concert Iris – Felicia Filip – Ovidiu Tandarica. Ii luasem toti cate o garoafa. Deh, gestul conta.

La un moment dat, cineva m-a trezit cum ca a ajuns Cristi Minculescu in zona si mergem sa-l salutam. Am sarit ca ars de pe scaun, am insfacat garoafa si am mers cu lumea sa-l vedem. Imi aduc aminte si acum figura lui: un om slab, tras la fata si vizibil bolnav insa cu un suflet senzational! A tinut sa dea mana cu fiecare din noi si sa ne spuna ca e mandru ca o sa cante si pentru noi. Probabil vorbe goale, texte presetate, dar eu cel putin eram in culmea fericirii. Si ganditi-va ca nu aveam si nici nu am vreo treaba cu rock-ul in general. Logic ca am pierdut hartiuta pe care aveam si autograful sau… Uneori imi vine sa-mi dau cu o… chitara in cap, cat sunt de prost!!!

Cam asta am eu de povestit apropo de intrebarea lui Makavelis. Si, cum se face cu o leapsa, va intreb si eu: care e vedeta cu care va laudati ca ati intalnit-o indeaproape?