envi

Stiu ba, stiu…

Stiu ca e greu sa faci 6(sase!) ani de scoala, timp in care ai putea sa termini alte doua facultati, sau sa faci una si un master si tot sa-ti ramana un an sa te labaresti/masturbezi pe baza de odihna psihologica, iar apoi sa mai faci inca vreo 4, de control.

Stiu ca e frustrant sa vezi cum, de exemplu, un politai iese, dupa un an si jumatate de academie tip frectie cu crema nivea, direct in post asigurat unde vrea muschiul lui, salar mai mult decat decent si simplul fapt de a fi in sistem, iar tu, dupa 10 ani de facultate si rezidenta, sa fii “pa!”, pe cont propriu, ca oricum nu intri nicaieri.

Stiu ca nu e placerea de pe lume sa fii tarat in mizeria asta de sistem medical si ca, desi salvezi vieti sau le imbunatatesti semnificativ si chiar te pricepi s-o faci si esti prin suficientii aia care o fac cu placere si interes si suprema determinare si dedicatie, esti un amarat comparativ cu altii care, daca tot e laitmotiv, o freaca! Read the rest of this entry »

Prolog: Romania, aceasta tara cu spirit umanitar care depaseste orice alta liniuta importanta a vietii de zi cu zi…

Nu, pe bune, nu e chiar interesant cum se mobilizeaza romanasii cand e vorba de cazuri de-astea tip, de genul “copil bolnav de x”, “adult ramas fara y dupa accident de z”. Ah, si asta intr-un peisaj completat cu notorietatea faptului ca spiritul civic romanesc e praf si pulbere. Se stiu nenumarate cazuri in care romanul de rand sta frumos si priveste, nu se baga pentru ca ii e bine si comod asa cum ii e in momentul ala si, in unele cazuri sinistre, le-as numi, stau si rad sau nici macar nu se sinchisesc sa arunce o privire.

Bai tata, dar cand e vorba de umanitare, toti buluc! Care mai de care se incaleca si e gata sa-si dea si camasa de pe el ca sa o scoata la capat. Ca asa ne invata Dumnezeu, sa ne iubim aproapele; ca asa e omeneste, sa ne ajutam intre noi, ca suntem oameni, nu? Texte standard, tipare fleoscaite pentru ca, desigur, nimeni nu se deranjeaza sa abordeze problema intr-un mod macar diferit. Un caz, o boala, o melodie, o poza, patru documente stampilate si scanate, mai nou si blog, rugaminti si evocari mistice si religioase si vivat solutia! Toata lumea se implica, toata lumea doneaza, toata lumea se mobilizeaza. Exclamam in cor c-am invins sistemul si mai salvam o viata… Read the rest of this entry »

Sa va zic o poveste. Scurta…

Am un prieten francez foarte bun. Il cunosc de aproape zece ani. Un baiat cu un an si un pic mai mare decat mine care vine o data la un an si ceva la mine si viceversa.

Zilele trecute primesc un mail. “Iti scriu doar ca sa stii, nefiind cazul sa-ti faci griji, dar taica-miu e internat in spital de azi noapte cu dureri abdominale groaznice. O sa te tin la curent imediat ce stiu mai multe.” Desigur, raspund, imi exprim ingrijorarea si ii urez numai de bine si de sanatate. Peste cateva ore imi zice, printr-un sms, ca e vorba de o peritonita mai complicata si ca intra in operatie in cateva zeci de minute. Raspund la sms in aceeasi maniera ca mai sus…

Dupa vreo inca trei-patru ore, omul imi trimite un ultim sms: “Totul e in regula, operatia a mers excelent. Stii ce e culmea? Chirurgul e roman. Un oarecare Moldovan. Un om excelent care s-a comportat superb. Misto, nu?!” Da, sigur ca e misto, dar si mai bine e ca taica-tu e bine.

Cam asta e povestea…

Imi era rusine sa intreb, dar oare i-a strecurat vreo ceva in buzunar? De ce oare kilometrica jena de a-l intreba asta? E o chestie cu care nici nu incep o conversatie cu subiect medical cu vreun concetatean de-al meu. Sigur ca ma bucura si-mi crestea nitel mandria proprietate personala s-aud ca un medic roman il scoase din incurcaturi medicale pe tatal unuia din cei mai buni prieteni ai mei, mai ales dupa strasnicul episod de acum doi ani cand, impreuna cu acelasi amic, la un semafor sub un pod in Lille, am castigat 5 euro pe-un pariu spontan ca cersetoarea care se apropie e romanca. Amicu’ pariase pe fie vreo maghrebianca neajunsa, fie vreo sarboaica. Cei mai simpli 5 euro din viata mea, castigati dupa o simpla intrebare: Merge treaba? / Nu prea sefu, n-ai o piesa, doua, ceva?! Nu, am o foaie de 5 castigata de pe urma ta si relativa mea jena…

Nu poti sa nu te bucuri cand cineva drag iti scapa de boli in general, dar si mai ales cu ajutorul unui roman, dar ma trezesc repede si ma uit aici pe meleagurile noastre. Acolo, un roman te pune pe picioare, proaspat si ca nou, in doua saptamani dupa o peritonita severa. Aici, de la un RMN, moare un copil. RMN-uri de astea se fac, probabil, cam vreun milion pe zi in lume si e de-o banalitate aproape ordinara. Romania e singura tara unde se si moare. Paranteza: sigur ca sunt locuri in lume unde se moare si din mai rau de-atat, dar vorbim de Romania ca singura pentru ca Romania e intr-o uniune, intr-o Europa si cu niste pretentii.

Nu mai stiu cine spunea, Bitza parca dar nu stiu sigur, ca la noi in spitale e mai murdar decat la unii pe strazi. Afirmativ. O stim cu totii ca unul din cele trei locuri in care nu ti-ai dori s-ajungi in Romania pentru nimic in lume, pe langa politie si orice are legatura cu actul justitiei, e spitalul. Ca sunt conditii mizere, ca personalul e foarte slab pregatit si ca cel care e relativ capabil e fie nemotivat de salar, fie motivat de sume pentru unii poate chiar inabordabile si ca, in ultima instanta, mai si mori. Da, asta e realitatea, intri cu o apendicita sau, si mai rau, intri sanatos sa te controlezi pe tine insuti si iesi mort. Nu-mi spuneti ca exagerez ca inseamna ca sunteti printre cei care ori aveti rude in sistem si intrati in fata, ori aveti cu ce umple plicuri care sa le infingeti in buzunare de halate albe patate mai degraba de sange decat de aura de vindecator, ori n-ati intrat niciodata in vreun spital. Sigur, exceptiile exista, fara doar si poate, insa raritatea lor e o realitate sumbra…

Solutii? Pai am spus-o mai sus: grija mare si cu ochii in patru sa evitati spitalul pe cat posibil! Altele nu exista sau sunt doar povesti propagandiste. Punct!