envi

Profilul meu de Facebook spune ca am 188 de prieteni… Si vorbim de oameni cu care am schimbat macar o vorba in toata viata mea, in orice fel.

Imagineaza-ti ca maine mori. Da, tu! Nu, pe tine nu te evita moartea, daca pan-acu’ te-au evitat alte mizerii. Aia nu, aia e in drum spre tine si merge cu o viteza constanta: o zi pe zi…

Imagineaza-ti, deci, ca maine crapi. Cati, din prietenii tai de pe facebook, care te scufunda acum in like-uri, in “:*” si inimioare vor veni macar vreodata la acel pietroi inscriptionat, singurul punct trainic in spatiu care mai atesta o candva existenta certa. Cine, crezi tu, se va sesiza ca nu-i mai existi in viata si, mai departe de-atat, se va misca sa-ti vada trupu’ inghetat in drum spre-o groapa anosta?

Nu te grabi, omule, sa pretuiesti orice contact. Nu te grabi sa judeci ca oricine te saluta, ca oricine iti da un like, ca toti cei care erau fericiti cand te-au vazut in relatie cu frumusetea aia sau c-ai scapat de zgripturoaica cealalta, ca toti cei extaziati de ce poze frumoase faci sunt la fel de dispusi sa faca ultimul gest care conteaza pentru, da, nu gresesc, viata ta.

N-or sa-ti vina ei oameni cu care, mic fiind, imparteai linguri de ciorba sau colturi de paine. Deja Facebook a stricat ideea de a spune un La Multi Ani cu voce tare, fie el din politete, obligatie, dintr-un scrasnit dusmanos de dinti, sau, dimpotriva, cu diferite niveluri si stari de dragoste si iubire… Chiar, pune-ti intrebarea asta: din sutele tale de prieteni de pe facebook, cati si care din ei vor fi langa cosciugul tau? Cei mai mari fani si vizitatori ai contului tau vor fi ei oare cu 4 garoafe si o candela? Apropo, in primul rand: cum or sa stie c-ai murit…?

Asta pentru ca, de vreo cateva zile, am hotarat sa transform contul meu de facebook intr-un mod de a tine sau sustine legatura strict cu oameni cu care am schimbat macar cativa kilobiti de conversatie pe messenger si twitter si am scos orice strain, orice om a carui voce n-o stiu sau care nu stiu in ce fel isi foloseste emoticonurile. Sunt, pe facebook, pentru cine ma cunoaste, pentru cine cunosc. Pentru restul, strict si fara scrupule, MUIE! Strange-mi, mai intai, mana, si apoi mai discutam…

Nu e primul guest post pe care-l gazduiesc aici la mine si nici n-ar trebui sa fie ultimul(mai am unul promis de prin noiembrie, cred, dar omul inca n-a procedat :D). Mie mi-a placut mult de tot, asta am si cerut de altfel. O fi mult, mult prea mult, dar l-am citit de vreo trei ori si suna bine de tot. E cu iubire, dragoste, sex, cu femei, sentimentalism puternic si multa hiperbola, e numai bun pentru 1 Martie! Multam Andra, adica dom’soarei creatoare, si poftiti de va delectati… Si am inteles ca n-ar fi pe bune…

Obisnuiam sa-i tai gatul cu o lama argintie ascutita subtil pentru a o durea mai tare, pentru a-i linge sangele, ca apoi sa o sarut pana ma infruptam destul din trupul ei murdar.

Imi bucuram degetele cu dintii ei albi ce-mi strapungeau pielea si-mi amestecam picurii sangerii cu saliva ei veninoasa. Astfel ii patrundeam inauntrul cu unghiile lungi si rosii mai usor, facand-o sa zbiere de placerea ce o imbinam cu durerea odata ce muscam cu patos din sanii ei obraznici, dar inocenti in acelasi timp.

Cu mana stanga o trageam pe par, facandu-i scalpul sa zambeasca de atata suferinta. Ii biciuiam fesele bombate, timp in care savuram o tigara canceroasa. Mi se supunea, isi dorea fericirea extrema alaturi de corpul meu dependent de vasul ei sangvin.

Avea un chip inocent, ochi mari si albastri, parul cret. Putin mai mica decat mine, am introdus-o in lumea mea, cea fara barbati. I se scurgea machiajul negru pe obraji-i piscati de buzele mele de la caldura coapselor mele si rujul i se intindea pe fundul meu. Cand o simteam in mine imi deschidea poarta raiului in care nu am crezut niciodata si-i ordonam sa invoce iadul sugandu-mi interiorul venelor.

Insa mi-am dorit mai mult. Am devenit egoista si ea nu mai avea ce cauta in raza vietii mele dezordonate. I-am privit oceanul ochilor fara mila si i-am gadilat retina cu un cutit de argint. Nu am vrut sa ma vada cum ii spanzur toate visele. I-am alintat sfarcurile pentru ultima oara smulgandu-i-le cu pofta, iar mana ce odata facea parte din mine la apusul soarelui i-am strivit-o cu o piatra de rau pentru a spulbera dorinta de-a o mai avea intr-o scena de amor.

I-am turnat vodca pe zambet, ca apoi sa i-l sterg cu dintii mei insetati de sange. Am taiat-o pentru ultima oara si am inchinat un pahar in cinstea vremii petrecute impreuna din ceea ce tasnea din jugulara ei virgina.

Am ucis-o pentru ca nu o doream cu nimeni altcineva…

Acum va putrezi alaturi de mine, isi va petrece timpul mort in patul meu verde si viermii o vor domina astfel cum obisnuiam eu sa o fac… cu iubire.

Prolog: Daca esti genul optimist, genul care a inceput anul pentru a si-l face al lui, genul care nu suporta niciun centimetru de realism brut si explicit si pentru care omul e facut sa traiasca, fii precaut in a citi aceste randuri. S-ar putea sa te deranjez…

Moartea… Ce stim despre ea?

Ei bine, in afara de faptul ca e, pe langa taxe si impozite, singurul lucru de care nu se poate scapa in niciun fel, mare lucru despre moarte nu stim. Culmea, tocmai despre asta nu stim chestiuni concrete, la nivel stiintific, desi e peste tot, in fiecare zi, in cantitati si modalitati ireal de mari si diverse. Read the rest of this entry »

Ce stiu eu e ca, daca vorbe de genul ce vor urma vin din falcile mele, inseamna ca nu e vorba decat despre ura in stare pura. Nimic altceva, poate si de aia v-as zice sa nu-mi judecati vorbele literalmente. Poate ca substratul si subintelesul creat de subconstientul submeu e asa pentru ca-l las eu sa procedeze.

Ma gandeam ca de mic sunt indoctrinat cu un scop clar: du-te la scoala ca atunci cand o sa fii mare sa muncesti, sa ai bani si sa-ti permiti de toate. Nu stiu zau daca exista cacat mai mare decat asta. Sa faci mai exact ce anume cu ei? Totdeauna mi-am spus ca, daca as avea cum, as face un experiment: i-as da unuia oricati bani are nevoie, la un loc de munca normal, sa-l vad cum trece prin viata. Dar nimic altceva, nimic in plus, nicio facilitate, nu mai umblu nicaieri.

Sa te duci la scoala, asta e poate normal. Ma dezgusta oamenii care nu stiu sa puna o cratima, care nu stiu sa formuleze o fraza coerenta pana la capat, nu stiu cati de i se pun in cuvinte in functie de context sau habar nu au care e capitala Italiei. Stiu doar sa-mi spuna ca pula e moneda Botswanei ca au primit-o intr-un mass si ca tot pula e o localitate prin Croatia, daca nu ma insel. Si, bineinteles, e ceea ce-i conduce prin viata, ca betele alea din desene animate care te duc catre apa.

Asa, si mai departe? Ce te faci cu o claie de bani fara oameni in jurul tau care sa te intrebe de sanatate? Nu vad viata ca fiind masurata in cariere stralucitoare, hartii cu panglicute aurii si rosii care sa ateste ca esti as in nu stiu ce fel de departament si nici in conturi bancare accesate de carduri lustruite si laminate din care tragi si tragi si ai bucuria ca nu se termina niciodata. Nu stiu daca promovez lenea si nomadismul, vagabondismul si delasarea, intreb doar daca nu v-ati saturat de ideea ca, o data ce s-a terminat varsta inconstientei, trebuie sa va formati acel rost in viata.

Mi-e sila doar de expresia asta. Rost in viata… Simplul fapt ca m-am nascut, am trait si daca in urma mea am lasat o minte mai limpede, un rand de caramizi la o casa sau o mana de oameni au bocit dupa mine dupa ce-am intrat inapoi in pamant, inseamna ca eu am avut un rost in viata pe care am trait-o. Inseamna ca n-am fost doar o gura care consuma oxigenul altor guri ce-ar fi putut fi mai productive. Ma gandesc ca daca m-as evapora acum, nu mi-ar parea rau. Stiu ca ceva in urma mea, firav dar existent, ramane. Dar mai important de atat, nu ma deranjeaza pentru ca stiu ca m-as intoarce intr-o liniste inegalabila…

Moartea lui Daniel Hurley, un băiat de 12 ani din Marea Britanie, a fost cauzată de excesul de deodorant, pe care l-a folosit într-un spaţiu mic şi închis. La această concluzie s-a ajuns în urma anchetei, finalizate săptămâna trecută.

Restul articolului aici.

WTF?!?!

Mi se pare pe cat de incredibil, pe atat de tragic. Dar nu pot sa nu ma intreb: cum naiba de cocalarii de la noi care put a sprayuri ieftine de la distante inimaginabile, n-au acelasi destin?!

Ion e pasionat de cai. De orice tine de cai. Cursele de cai, spectacolele in care sunt implicati caii, acele concursuri de calarie sunt, pentru el, ce e fotbalul american pentru mecanicul de rand american, strasnic bautor de Budweiser si scarpinator profesionist. Ba chiar a facut si bani buni din cai, la pariuri. Ce credeti ca si-a luat cu ei? Un cal! Evident… Ba chiar i-a pus si un nume sugestiv: Cinci. Niciodata nu stie sa raspunda de ce i-a pus numele asta… El va argumenta, de fiecare data, ca s-a gandit ca cifra 5 e mijlocul oricarei tastaturi de orice fel de telefon. Telefoanele, a doua lui pasiune. Si nu ma refer neaparat la cele mobile.

Intr-o zi, Ion ma ia cu el la hipodrom. Unul din putinele care au ramas la noi in tara. E bizar. E ca o pista de atletism pavata cu gazon pe care, insa, nu alearga niciun om ca jamaicanii ori ca si kenienii. Alearga caii in schimb. Mult si des, in galop sau trap, tragand vreo chestie din aia dupa ei sau carand omuleti in spate. Ion al meu e innebunit dupa pariuri la hipism. E cunoscut si printre jochei. Oarecum, tind sa devin si eu pasionat, dar dintr-un alt motiv. Citisem multe despre ceea ce era, candva, la noi in tara, hipismul. Ce iesire in societatea inalta era considerat mersul la hipodrom! Alte vremuri. Acum esti popular daca-l stii pe Giani, ala de are SLK preparat si dezumfla orice concurenta… Jenant!

O zi urata de tot. Ploioasa! Si un frig de mi-era mila de caii aia ca de cainii lasati in ploaie, nemancati si orfani. Era, insa, zi de curse. Ion imi povestea ca acele curse de cai pe ploaie sunt mai speciale, scot ceea ce e mai bun dintr-un cal. Ce mai, o intreaga filosofie despre nici nu mai stiu exact ce. Stiu ca era despre caii asa zisi “noroiosi”, care se simt in noroi cam ca porcii, adica asemeni pestelui in apa.

Si Ion dorea sa parieze. Un banut as fi pus si eu, de dragul lui si de adrenalina pariului. Mi-au placut pariurile dintotdeauna, nu prea am cu ce sa alimentez treaba asta, plus ca mi-e frica sa nu dau in patima. Mai degraba ma apuc de colectionat… sticle de bere. Imi spunea Ion ca are un pont. Un cal, Univers ii zicea. Calutul asta revenise dupa o accidentare… Ce fraza tipica fotbalului! Si culmea, era si un “noroios” din acela. Ion il stia si pe jocheu, stia ce poate sa scoata din cal si, revenind dupa o perioada, aveau si o cota mare. Era un pont sigur. Imi facuse semn sa tac din gura in timp ce-mi soptea astea. Parea mai sigur decat de numele nevestei sale pe castigul de pe urma calului astuia. Ma si vedeam la capatul unei zile interesante, la hipodrom si cu un gram de bani in plus. O zi perfecta!

Pariasem amandoi si acum am mers in tribuna. Ploua marunt, tomnatic. O ploaie din aceea imputita care-ti patrunde si prin armura de plumb, daramite printr-o amarata de haina de toamna! Mai luasem si loc in primul rand, unde copertina n-ajungea nici peste trei renovari. Deh, eram cu nea Ion, pasionatul. Pana si domnita de la ghiseul de pariuri ii facuse din ochi, semn ca se cunosteau. Cat de bine, asta numai ei stiu. Cert e ca el ii spusese pe nume, Maria, iar Maria ii raspunsese cu nea Nelu!

Si cursa incepe! Univers asta se misca binisor, avand in vedere recenta-i leziune, insa nici pe departe sa fie primul. Ma uitam realmente fascinat, nu-mi prea pasa de ce se intampla, dar privelistea a opt cai alergand laolalta cu un scop bine definit e interesanta. Ion insa turba! Aburi ii ieseau pe nas mai ceva decat le ieseau cailor! Urla la jocheul acela sa scoata din Univers ce poate mai mult, sa nu cumva sa-l dezamageasca. Ma uitam siderat la ceea ce se intampla. Nea Nelu o luase razna! Urla si tipa si dadea sa sara parapetul sa incerce sa placheze jocheul ala cu cal cu tot! “Iti bati joc de Univers, mai nene!! Nu ti-e rusine?”. Cursa asta era de patru ture si trecusera deja doua, iar de fiecare data cand Univers trecea prin dreptul nostru Ion proceda la spurcat jocheul acela. I se parea ca din cauza lui se intampla totul exact pe dos!

Si vine a patra tura de pista. Ultima. Univers nu avea cum sa castige, era ultimul, la doi metri in spate fata de penultimul. Asta era clar! Neclar era pana unde avea sa mearga Ion cu cearta asta spre jocheu. Incepuse sa ma ingrozeasca, oarecum. Deodata insa, amutesc! In dreptul nostru, Univers franeaza pana la stop. De pe el coboara jocheul. Al naibii, astia in filme chiar nu mint, tipul avea maxim un metru si sase decimetri! Parea insa furios, al naibii de furios. Nu zice nimic! Se indreapta catre Ion, pasind apasat, lasand gauri in forma de papuc in gazonul care de acum era mlastina. Nea Nelu incepuse sa rada. Se intreba retoric ce-o sa-i faca piticul asta LUI. El era Ion! Istoria recenta a hipodromului si a tribunei lui se confunda cu el. Poate ca jocheul stia asta, nu scotea o vorba. Deodata se apleaca si, de langa parapet, apuca o galeata de apa lasata acolo pentru cai. O toarna pe toata pe Ion, ii arde si una in cap cu ea si fuge! Nu stiam ce sa fac…

Voiam sa pot sa ma misc dar nici vorba de putinta. Mi se inclestasera si dintii, in mare parte de la scena pe care o vazusem, dar si de la frig. Nea Nelu nu era omul care sa pice din asa ceva, asta e clar. Drept dovada ca se ridica urgent si sarise parapetul dupa jocheul meu de unu saizeci. Oarecum bezmetic insa. N-am mai apucat sa-l vad in ziua aia, nu stiu unde a disparut.

Cert e ca, peste o saptamana, Ion murise. Facuse pneumonie de la galeata cu apa rece, adunata cu frigul de afara si cu nervii care-l incalzeau pe dinauntru…