envi

Stiti articolele alea tip cliseu, nu? “Si ne-am mutat in casa noua, xxx.blogpress.com e acum xxx.info. O schimbare binevenita, nu stiu ce”. Sau celelalte, “a venit primavara si m-am gandit sa dau blogutului meu o noua mecla, mai colorata, mai vie.” Ei bine, nu-mi plac deloc! Dar ii oarecum inteleg p-astia, entuziasmu-i mare… Read the rest of this entry »

Eu ma simt un blogger… Mic, mare? Heh, sa fim seriosi: pe de-o parte am 100 si peste de kile, pe de alta parte am nici 100 de oameni pe zi. Cum sunt, deci?

Va luati iarasi la tranta unii cu altii. Vreti spectacol, vreti comentarii, vreti impartirea in bisericute, tabere si smardoiala. Sa clarificati, sa trageti linii, sa faceti ca la Yalta si sa delimitati cu creionul in mana blogosfera autohtona. Ce se mai inteapa lumea si se simte indatorata sa ia forma unui justitiar autoritar care, nu doar ca linge intr-o parte cu patos si daruire, mai si cearta si biciuieste acolo unde crede nu doar ca-i cazul, stie sigur. A fost si de partea cealalta a biciului, fara indoiala. Nu-i nimic, predam acum lectii de “nu uita de unde ai plecat”…

Personal, sunt un frustrat si ma simt lezat de articolul de aici. Ma simt un bloggeras-fluieras care ar trebui sa intoarca si celalalt obraz sa-l dojeneasca stapanul pentru ca e un impertinent nesimtit. FTW, LOL, SMF si alte porcarii, mi-e scarba, zau. O data pe saptamana ni se preda o lectie cu aceeasi coloana vertebrala: scrie, produ continut si masinile in teste si telefoanele gratis vor veni cu rabdare si tact. Bun, si?

Pai cum si… Uite eu sunt un blogger. Eu scriu. Daca sunt un blogger si scriu, asa rar cum o fac si insipid, asta inseamna musai ca vreau sa fiu A-list? Doar pentru ca ma chinuie, rar, talentul pe care l-a stuchit taica-miu in maica-mea, obligatoriu sunt un aspirant la paradisul blogosferic, la notorietatea crancena si la relevanta planetara? Ma doare direct in cot!

Nu, nu scriu doar pentru mine. Da, vreau vizitatori dar nu vreau orice vizitator. Ma doare in peste de miile aluia si aluilalt, eu vreau suta care sa ma inteleaga si care sa-mi comenteze si sa vrea sa revina, asa rar cum ar trebui sa revina, dat fiind frecventa. Nu pup in cur pe nimeni si chiar nu-mi pasa de ajutorul lui icsulescu sau igreculeanu. Am avut link si la zeitate, am avut si pe tuitar tot la el, mi s-a dus ekg-ul traficului undeva sus unde n-a mai ajuns niciodata si dimineata era soare afara. Scriu, am o parere, vreau sa fiu auzit dar nu vreau sa patrund in mistica lume interzisa a bloggingului romanesc. Apropo, ca vad ca sunt noi membri, apreciat: sa fiti voi sanatosi ca n-am sa pup eu cum au pupat stim noi cine, oameni care beneficiau de simplul statut de buletin de bucale, timp cu galeata si parinti mai mult decat intelegatori in asa fel incat sa poate merge dintr-o parte in alta fara grija zilei de maine. Nicio problema, drumul catre iad e… ala!

Deci repet, daca scriu si am un blog amarat, nu inseamna ca vreau locul nu stiu cui si nici nu ma apuca pandaliile pentru ca nu ma baga cate-un tiz de-al lui Ewing sau nu stiu cui in seama. Ma lasa rece. Nu-mi doresc sa castig painica si pasta de dinti stand pe scaun la blog si tuitar, mi-o castig suficient facand alte chestiuni. Nu-mi trebuie ajutorul nimanui si nici nu pretind ca pot fi mai bun decat x sau y dar nu am eu chef pentru ca ma mananca scrotul anterior. Si in nicun caz, daca scriu articole acre nu inseamna ca ma roade noaptea grija altuia, ca prost tind sa cred ca sunt mai putin decat altii…

In loc sa predati lectii despre cum sa nu cerem lectii, ajutor si pomana, mai bine predati disciplina… Aia n-are blogosfera: disciplina, bun simt si simtul valorii. Dar la urma urmei, cum sa predai ceva ce nu stii tu insuti ce e, ceva ce in antonim cu felul in care tu ai capatat, hac, relevanta…

P.S.: cu aceasta ocazie tind sa spun un calduros “Cu placere!” celor care-mi vor multumi ca am spus ce gandesc si ei dar, din diverse motive plauzibile sau nu, nu-si pot risca pielea cu mai-granzii.

… si aseara ai vorbit indelung cu ea in telefon. Multe, prostii, nimicuri. Deh, orice ai fi vorbit, pana si fotbal sau ragaieli celebre, oricum ar fi fost divin. E vorba de voce, e vorba de magia raspandita de undele electicomangetoide pe care ti le ofera lumea de azi. O voce, acea voce, orice altceva e irelevant.

In fine, si inchizi. Inchizi, adormi, gandul ti-e oricum tot in partea aia. Tot la voce, tot la telefon. Apropo, il iei si mai impingi si un mesaj. De noapte buna. De nimic. Astepti raspuns… N-are sens, adoarme. Adoarme pentru ca-i stii programul, e imposibil sa mai fie treaza la ora aia. Dar nici o problema, se va crapa curand de ziua, inca putin si se trezeste. O sa-l vada atunci, o sa-l reciteasca daca era prea adormita azi noapte. Un raspuns o sa-ti vina, raceste-te…

Si astepti… Iti faci tabieturile de dimineata, alea alea. Iti scoti telefonul de pe silent caci acum te intereseaza cand va suna. Pentru ca va suna, tu stii asta. Si deodata, suna! A mesaj text… Ala e! Fugi, deschide-l! Si-l deschizi…

Cu noua oferta Orange Rahat cu Mac, ai 14 000 de minute in retea, 14 000 de SMS-uri si vreo 24 de megabiti de internet prin Orange Young Mobile Internet cu Fas cu Miros de Capsuni Iberice

Pthu, futu-i…

Baieti, incetati! N-are sens!!!

Sunt microbist.

Cred ca e cel mai bun mod sa-mi descriu aceasta pasiune, fara alte infloriri, fara alte impletituri complicate de cuvinte sustrase din ungherele ascunse ale dictionarului, injectand expresii complicate, metafore si hiperbole pestrite intr-un peisaj deloc cultural. Adica sa scriu cat de microbist sunt in maniera frazei anterioare…

N-am prea scris despre fotbal aici. Imi – oarecum – cunosc publicul si mi-e greu sa cred ca in afara de conu’ Makavelis si de Tony, comentatorul meu fidel, ar mai fi cineva interesat de asta. Si asta e un articol care nu e musai despre fotbal cat despre o intunecata urmare a inventarii acestui sport: huliganismul printre fanii echipelor de fotbal. Manifestari violente ale unor suporteri care, in ciuda spuselor proprii, n-au nicio legatura cu echipa lor decat faptul ca e un motiv impins in fata pentru a impunge fata vreunuia care nu e in tabara lui. Pur neanderthalism si lipsa crunta de maniere si reflexe umane.

Discutam astazi cu un prieten despre faptul ca, intr-o prima runda a Cupei Ligii Angliei, se intalnesc West Ham United si Milwall. Doua echipe londoneze, doua dintre cele mai vechi cluburi de fotbal din lume si, mai presus decat atat, una din cele mai vechi si mai ales violente rivalitati intre suporterii unor echipe de fotbal. Ar trebui sa mentionez de-acum ca unul din filmele mele preferate e Hooligans, o productie care, culmea, ilustreaza tocmai huliganismul in fotbal prin exemplul rivalitatii dintre exact cele doua echipe. Un film extrem de apreciat la nivel global care creioneaza aproape perfect ceea ce se intampla in spatele meciului din stadion, a tribunelor din jurul sau. Grupuri de tineri si chiar si oameni de varsta medie, inversunati unii impotriva altora pe baza faptului ca intr-o parte troneaza, in principiu, iubirea fata de un club iar dincolo, fata de un altul. Sigur, cluburile sunt amandoua bazate in Londra si deci devine si mai interesant.

Asadar, meci intre cele doua, disputat chiar azi. Nu m-am uitat – inca – dupa scor, marturisesc, pentru ca am gasit o stire si mai si, aici. Un om injunghiat in preajma stadionului, probleme planuite intre suporteri, situatia a degenerat si asa mai departe. Deci huliganism. In 2009, in cea mai supravegheata tara a lumii, in tara in care politia si autoritatile au depus o munca fantastica, rezultat fiind faptul ca intre suporterii englezi de astazi si cei din anii ’60, ’70 si chiar si ’80 sunt diferente crase, nemaiexistand crimele si bataile de altadata, englezii dand astazi un exemplu de tip model tuturor tarilor din lume vis-a-vis de organizare si comportament al suporterilor la meciurile din competitiile interne.

Unde vreau sa ajung de fapt…

Chit ca e 2009 si ca politia si autoritatile dispun de o mie de metode de a combate fenomenul, el inca exista. Huliganismul in fotbal a atins apogeul prin anii intre anii ’75 si ’86 cand, in Anglia cel putin, situatia era una de nedescris. Si astazi, in tari precum Polonia, Serbia si in America de Sud, problema este grava. As indrazni sa spun ca mai repede vom eradica nuclee ale crimei organizate decat problema huliganismului de pe stadioanele de fotbal.

Desi, la prima vedere, intriga e una absolut stupida, in care avem niste oameni care se iau la bataie cu altii pe baza de diferend coloristic – da, sustin aceasta afirmatie pentru ca majoritatea bivolilor care procedeaza la asa ceva nu-si cunosc istoria clubului si in niciun caz nu cunosc fotbalul ca sport si stiinta asa cum ar trebui – aceasta problema exista, persista. Urmaream candva niste documentare a ceea ce inseamna huliganismul sarbesc sau cel argentinian si pur si simplu nu ajungi decat la concluzia ca oamenii aceia sunt, practic, nascuti pentru a se lua la bataie pentru ca, si asta sunt spusele lor, pentru ei exista doar ideea ca ala nu tine cu echipa sa, neinteresandu-l imens cine s-a transferat la clubu-i preferat, in ce an au luat ultimul campionat si asa mai departe. De altfel, avem exemplul de mai sus, cu doua echipe totusi de rang secund in istoria fotbalului englez si care, paradoxal, starnesc una din rivalitatile cele mai cunoscute si violente.

Sigur, nu ma voi apuca acum sa enumar solutii in opinia mintii mele luminate si microbiste pana-n maduva spinarii ci mai degraba incerc sa inteleg pana unde poate merge mintea unui om insetat sa-si vada oponentul la pamant pe considerente fara substanta. Din pacate, din ceea ce am citit si din documentatiile mele, majoritatea huliganilor nu sunt niste cretini neinvatati care se iau la bataie pentru ca sunt niste creiere netede. Din contra, tocmai stiinta si accesul la unele informatii, desigur, de suprafata, ii conduce la simpla gandire ca ala nu tine cu ale sale culori preferat si deci trebuie sa muste din macadam.

Tarile importante in fotbalul mondial au reusit, treptat si la capatul unor munci enorme si sacrificii incomensurabile, sa mai stapaneasca fenomenul. Oricum, e o greseala sa credem ca pana si acolo unde suporterii isi vad linistiti de meci si de echipa, huliganismul nu mai exista; el a fost pur si simplu calmat si cat de cat tinut in frau. In alte zone ale planetei, problema e la fel de grava ca si acum cativa ani si inca se mai moare sau se ramane cu sechele grave la nivel fizic pentru ca, microbist fiind, nu tii cu cine trebuie. Huliganismul e o problema sociala importanta si, mai grav, extrem de greu de eradicat.

O chestie care mi s-a parut misto si care cred ca merita sa ramana in analele acestui blog, o chestie culeasa din statusul unui fost coleg de liceu:

Astazi e ziua in care am avut ora 12:34:56 pe data de 07/08/09

12:34:56 07/08/09 day!!!

Unic, demn de consemnat! Interesant e ca, mai mult decat o ploaie zdravana, nu s-a intors nici lumea pe dos, nici nu e gata criza, nici n-a fost vreun mare cutremur si nici nu vad pe cer vreo cometa amenintatoare. Sa traim!

Ca orice roman de rand ce sunt, cu siguranta o sa mai pap rahat cu calatoria mea de peste hotare ce tocmai lua sfarsit, insa incepem cu cateva scurte care mi-au atras atentia in mod special. Asadar, de prin Europa culese:

* In primul rand, e plina Europa de Logan, Logan MCV si Sandero. Viena, Praga, Paris, Lille sunt cateva din orasele mari unde am vazut Dacii din abundenta. Multe, fratie, multe al dracu’. Vazusem si acum doi ani insa pe atunci erau o raritate si un spectacol de faceai poza c-un Logan cu numar de Austria samd. Acum sunt peste tot. Motivele sunt simple: e ieftina, merge decent si, cel mai important, piesele si componentele sunt foarte simple de reparat sau ieftine de schimbat, ele nebazandu-se pe prea multa electronica.

* Parisul e un oras tare tampit daca dai la o parte renumele-i mondial si cultura-i de necontestat. E plin de negri si maghrebieni care aproape ca te hartuiesc fizic sa le cumperi prostiile de genul parfumuri Chanel 5 cu 3-5 euro, suveniruri de tinichea si tot felul de prostii stralucitoare si de jenanta calitate. In plus sunt si foarte periculosi in caz ca, vezi Doamne, te uiti mai lung la ei desi nu cu rautate. Cartierele de imediat de langa centru sunt pline de omuleti de genul asta si de bodegi relativ mizere din care mananca doar cei cu stomace de beton armat si ranforsat cu plumb dublu sau care-si doresc sa moara repede. Aglomeratia e ucigatoare, te calci efectiv in picioare cu lumea din jur. Ah, v-am spus de chirii? Un apartament de 20 metri patrati (!!!) si o baie minuscula, atentie !!!!!!! DA, 800 euro pe luna! Vive la France!

* Cred ca suntem si vom ramane EFECTIV! singura tara din Europa in care a avea o masina e un blestem. Nu mai vorbesc de autostrazi ca asta e deja plictisitor, vorbesc de traficul in orase. In fine…

* Metroul parizian e o chestie foarte nebuna. E urias, e complicat si e un labirint sinistru. Bine, pe de alta parte ma simt relativ mandru sa-l fi folosit, insa e cu adevarat special. O fi el relativ bine semnalizat si toate cele, dar as pune pariu ca oricine s-ar rataci macar o data in primele cinci utilizari, sincer! Stiati ca metroul din Lille e fara mecanic, nu?

* Austria si Germania sunt doua tari pe cat de frumusele, pe atat de enervante la nivel de indivizi si preturi. Niste scarbosi destul de enervanti si care, desi e drept ca iti ofera servicii satisfacatoare spre bune, iti iau o groaza de bani. Ca si o comparatie, un hotel de 2 stele in Viena cu un mic dejun decent la cinci minute de centru e cu 50% mai scump decat un hotel de 3 stele in Praga cu mic dejun tip bufet suedez si foarte variat si la, hai sa zicem, sapte-opt minute de centru.

* Apropo de Praga, nu zic mai mult decat ca e un oras incredibil! Superb si atat!!!

Sper sa revin cu poze azi sau maine. Sunt pierdute prin eter, incercam sa le recuperam.

Gataaaaaa…

A venit 19 iulie, zi sinonima cu plecarea mea inspre Europa cu punct terminus Franta si inca vreo zece tari si vreo cinci capitale. Plecam si lasam blogul pe mana nimanui, pe mana oricui vrea sa ademeneasca cei cincizeci de oameni care trec pe zi pe aici. Luati de secati fantanile, parjoliti ogoarele si furati unicii, e liber!

Incerc sa pregatesc si vreo doua articole care sa intre automat pe blog. E o chestie pe care n-am incercat-o niciodata asa ca, avand in vedere ca e o noua dezvirginare a unei optiuni, sa speram ca o sa mearga si ca o sa ramana ceva de citit si pe cand plec. Nu stiu exact cine le va citi, tinand cont de faptul ca metodele de promovare depind o mie la suta de prezenta mea, dar nici nu-s omu’ sa scrie pentru cifre.

Haida, e 2:12, inca mai am de pus ceva in bagaj si de scris automatele, deci incheiem! Absent motivat deci si de pe blog si de pe twitter si de pe messenger si de peste tot. Poate, poate mai tuituim pe ici pe colo din strainataturi sau busim cate-un post cu cate ceva, insa nu garantez. Ne revedem/recitim/reauzim incepand cu 1 august. Sayonara, muchachos!