envi

Fiecare dintre noi avem un secret. Acela pe care-l tinem ascuns oricat de bine putem, pe care nici torturati cu ceara incinsa pe sau in organele genitale, nu l-am scoate la iveala. Poate pe ici, pe colo sa-l mai dezvelim unei persoane iubite, poate familiei. Insa, de obicei, mergem cu el direct in pamant…

Poate ca unii ati ucis pe cineva, cine stie. N-ai de unde sa-ti mai dai seama cu cine ai de-a face in ziua de azi. Poate omuletul cu care bei cate-o bere, doua, cinci in fiecare weekend, in copilarie, schingiuia catei si pisici doar pentru ca i se parea amuzant. Poate ca iubita pe care o plasezi mai presus pana si decat Dumnezeu e, de fapt, adoptata. Nici nu m-as gandi sa fie ceva nelalocul sau cu parintii tai…

Ultima data cand am verificat, eram si eu om. Om ca si voi. Si am si eu secretul meu. Mult timp m-am gandit daca sa-l impart cu cei care-si pierd cateva minute pe zi pe aici pe la mine pe blog. Paranteza: cine e capabil sa formuleze o fraza cu o mai mare frecventa de “pe”? Luni de zile am stiut ca as avea un subiect pentru un articol daca as dezvalui chestia asta despre mine. Dar am ezitat. Mi-a fost frica sa nu-mi pierd publicul. Mi-a fost si jena, recunosc. Insa…

Astazi, şasă cai frumosi aprile 2009, m-am hotarat sa spun tuturor celor care treceti pe aici, unul din secretele mele cele mai murdare. Unul cu care nu sunt mandru, dar pe care nu-l mai pot tine doar pentru mine caci povara e de mii de tone…

AM FOST MANELIST…

Pana in inclusiv clasa a opta. Aveam casete. Gashka, L.A., Adrian Copilul Minune, Guta pe la inceputuri. Mi le faceam pe la baietii mai mari din cartier care aveau combine muzicale atasate la calculatoare si le inregistrau la calitate destul de OK. Am inregistrat si peste un album INXS al fratelui meu. Pe atunci, ideea de manea, manelist, adept al curentului nu era ca acum. Erau doar pionerii genului, iar baietii erau niste prapaditi doar cu gel pe cap si poate imbracati diferit, cu o masina pe leasing in videoclip. Ma indoiesc ca cineva se gandea, prin ’98, ’99 ca o sa se ajunga la magnitudinea actuala a fenomenului.

Imediat cum am ajuns la liceu, am scapat de toata treaba asta. Detalii doar in privat. Nu pot insa sa nu-mi pun o intrebare: daca n-as fi plecat la liceu, plecat in sensul ca in alt oras – alte standarde – alte minti, oare ce-as fi fost astazi?

Nu stiu dom’ne, nu stiu!

Am secat de tot. Nu mai produc nimic, creativitatea mea e de-un zero absolut. Sau nu cumva, de fapt, n-am avut-o niciodata?! Toata lumea se misca, toata lumea scrie, toti in jurul meu savarsesc articole bune, bunisoare. Insa ele exista. Am impresia ca toata lumea se misca, doar eu stau pe loc. Toata lumea progreseaza, subsemnatul s-a gasit sa stationeze. Si nici macar nu stiu daca regulamentar sau nu.

Adineauri tocmai ce ma uitam la arhiva de pe noiembrie, decembrie. Frumos. Pana si cate patru articole pe zi, uneori. Nu top class, nu. Decente. Acum? Eh, acum abia daca reusesc sa ma screm de zece randuri la trei-patru zile. Imi explica cineva ca ar trebui sa nu-mi fac griji, sa nu fortez. Mai bine sa tac si sa nu scriu nimic doar sa fie scris ca s-ar putea sa produc un fiasco de poveste. Si asa am facut. O saptamana, doua. Chiar si a treia. Bun, dar mai departe?!

Sunt trist, flacai si fecioare. Sunt in depresie… Ah, fara comentarii articolul. E doar o lamentare a unei minti in decadere. Sa spunem ca e ca Gigi Becali, candva pe sapte cai, acum in catuse… Ce frumos e afara!

Fu meci. Mare meci, mare…

Nu l-am vazut nicaieri. In baruri era plin. N-am avut nici televizor, sa zicem ca am tinut Earth Hour, da? Ia, ca tot acum stim rezultatul, cine a fost mai castigat? Eu, nu? Sau sarbii?! Sau mediul inconjurator?

Trecusera vreo douazeci de minute de cand incepuse meciul. Nu stiam nimic. Cautam vreo vitrina cu televizor in spatele ei prin oras. Niciuna. Tristete totala in inca plina de speranta stare in care eram. Imi zic, daca tot nu e sa-l vad, radio sa-l ascult n-aveam, facandu-mi-se, in gand, putina ciuda pe negrul din bancul acela De cati politisti e nevoie pentru a duce un negru la sectie? Cinci: unu’ il duce pe el si patru ii cara casetofonul, el avand radio iar noi nu, hai sa dau un telefon in vecini. De la capatul liniei suna un 1-0 pentru sarbi sec. Inghit in sec dar vad si partea buna: e un aer curat de primavara pe afara, ceva de necrezut…

Mai trec cateva zeci de minute…

Hai sa luam tigari si un PET de Coca-Cola. Micut, la un kil. Deja nu mai aveam chef de niciun meci, stiind ca ne dadura vreun Milosevic, Stankovic, Krasic, Jovanovic de ala o boaba. Hai pe-o banca, mi se facuse chef de mistocareala.

Curu’ pe lemn, o tigara in bot si fasaitul unei sticle de Cola dăşchisă. Fsssss! Nu vazusem niciunu’, pana atunci, ca sticla avea capac galben. WTF?! Nu mai stiu care citeste eticheta. Bla, bla, bla, trimiteti un sms pana la data de nu mai stiu cat 2008. Caaaaaaat? 2008?!?! Baaaaaa!!! Luasem deja cateva guri fiecare. Am zis ca lipsa de acid fu de la Orbitu’ din bot. Ia uita-te, ma, pe sticla. Care-i data expirarii? N-are. Sa mori tu? Sa moara ma-ta, n-are! Tulai doamne…

Colegu’ Tony zice ca vrea scandal. Tiganeala. Isi aranjeaza eticheta de pe sticla ca de bataie si hai la magazin, la non stop. Pe drum, desi racit, mi se facuse si mie chef de putin luat de guler. Mai ales ca retinusem ca dupa tejghea era o amarata la vreo treime din greutatea mea. Prinsesem curaj, ce puii mei… Tactici, planuri, vrajeala, ce vrem, ce cerem, cum procedam. Batalia trebuia sa ne scoata invingatori, nu degeaba ingurgitasem niste Cola imputita si ne pastea o eruptie bubistica la nivel dermatologic.

Socoteala din targ, insa, nu se potrivi cu aia de la magazin. Era inchis. Ne simteam ca in reclama aia cu Hai ma mai repede ca inchide la nonstop. Cu coada intre picioare si cu sticla inca a noastra, cu setea in cavitatea bucala si cu nicio speranta la meci, hai ‘napoi pe bancuta. Prin parc se auzeau sunete bizare. Pisici schelelaind, caini mieunand. Fosnetul pungilor de celofan de pe gazon ma speria insa cel mai tare. Cum de ce? Pai daca voia cineva sa ma sugrume cu o punga?! Ce, n-ati mai vazut?!

Mai sun o vecina. Auzi tu, don’soara, cat e scoru’? 3-1 pentru aia. Du-te dracu’, noapte buna. Am terminat Cola si am plecat acasa. De frig. Pana am ajuns eu, se facu 3-2. Macar golaveraj sa facem, ce pastele ma-sii. Acum ma duc sa-mi setez ora, sa nu raman in urma si apoi merg sa ma scarpin putin pe spate, gura ma-sii de Coca-Cola… Ce tara de rahat! Am luat-o si la meci, mi-au vandut si suc expirat, inchid si la nonstoape si, pe deasupra, nu mi-a oferit niciodata prilejul sa vad doua pisici facand sex…

In dreapta, un respectuos septagenar tinea, intre buze si cred ca si intre dinti, doua bancnote de doua sute de lei. In fiecare mana avea cate un telefon, probabil sunandu-se de pe unul pe altul. setandu-si astfel soneeriile si aflandu-si noile sale numere de telefon. Nu stiu exact de ce nu m-am repezit sa-i smulg alea din bot. Chiar si la constitutia-mi deloc atletica, as fi reusit sa ma pierd in aglomeratia de pe trotuar.

Urasc aglomeratia! Urasc gramezile de oameni, cauzate de orice. Urasc slalomul printre tot soiul de omuleti. Mai ales aici, in tara unde scopul fiecarui arhitect stradal e sa ingusteze trotuarul pana la limita in care o sa mergi jucand sotron.

Pe fundal, niste trainici interpreti de slagare after-hours cantau de zor. Suna bine, ma deconecta de la situatia periculoasa in care ma aflam: eram lipit de bordura postamentului pietonal, gaurit precum orice straduta, strada si bulevard la inceput de primavara, iar pe șușă plouase temeinic. Stiu, am instincte de fumeie terorizata, de pisicuta patita, dar la urma urmei, nu tot haine port si eu?!

La semafor, patru studente impart pliante unor soferi care ii spargi lejer in trei categorii: aia care isi baga si isi scot fiin’ca se grabesc si secundele li se par decade si sunt gata sa claxoneze in caz ca nu demarezi in sutimea in care verdele schimba rosul si care se proptesc exact in curu’ masinii din fata si care nici nu observa ca o tanara vrea sa le ofere o bucata de hartie; cei care deschid geamul cu impresii de superstaruri intr-o lume mult sub standardul lor cotidian, cu un minimal puternic in niste boxe care presteaza doar inalte si care vorbesc la pisi-pertu, hai sa bem o cafea la mine in dormitor, “printes-o”; si, bineinteles, aia putinii. foarte putinii, care deschid frumos geamul si iau pliantul ala, stiind ca studentei ii ramane cu unul in minus, deci o apropie si mai mult de un banut si asa amarat. Cinste tuturor, ce p*la mea! Astia sunt, cu astia defilam.

Dau sa traversez pe o zebra foarte prost trasata si mi se face si mai scarba. Peste drum e un birt plin de niste castraveti, aburiti mai bine decat masina din Titanic dupa calareala epica intre di Caprio si aia de-mi scapa acu’ numele. Ma gandesc foarte serios ca daca nu misc putin din buci, am sa ma alatur clubului lor select de care acum imi permit sa fac misto doar pentru ca varsta imi permite. Ma sperii vreo doua-trei sute de metri si imi fac scenarii in gand, dar imi trece repede si ma calmez.

Pe scurt… Romania! Din doar cateva, relativ elocvente, puncte de vedere. Hai ca trebuie sa inchid ca daca suna, suna ocupat, intru intr-o institutie si trebuie sa fiu in forma. V-am pupat…

Si-mi zic, esti constient ca daca bei shot-ul asta de apa, te imbeti la loc, nu? Si am inceput sa iau cate 50, cate 50…

Dimineata, ametit ca dupa un K.O., aveam mancarimi pe gamba. Dau sa ma uit ce se petrece… Blugii mi-au epilat toata partea inferioara a intregului… apus. As putea, cu putina munca, sa fac o reclama la ciorapi de dama. Incercam sa-mi aduc aminte ce facusem cu o seara inainte…

Stiu ca veneau multe pahare. Nu apucam sa termin unul, ca altul aparea pe masa. Apoi lua directia sub masa. Stiu ca afara era noapte… Frig? Nu mai retin. Inseamna ca eram imbracat daca nu retin nimic drastic. Asta e bine!

Imi iau toata inima in toti dintii si ma ridic din pat. Apuc o foaie, un pix pe jumatate plin, pentru ca ma simteam ca un optimist incurabil, si incep sa scriu…

Hai sa traiesti, batrane! De la ultima mea spovedanie au trecut ani de zile. De la ultima cura de fructe si legume au trecut si mai multi. Am incercat, pe cuvant ca am incercat, iar tu stii asta. Am vrut sa iti ofer cate-un pomelo, un castravete sau ceva fara grasimi, dar trebuie sa intelegi ca sunt si eu om. Nu pot trai in penitenta si ghidat doar de principiile interdictiei. E momentul sa intelegi ca sunt si eu un om, o persoana. Cu nevoi…

Tu ce mai faci? Cu ce te mai lauzi?

Te-am auzit zbierand la mine aseara. Stiu, ai dreptate, am dat-o in bara inca o data. N-are sens nici macar sa mai caut vreo scuza. Stiu ca daca as fi in locul tau, as fi obosit deja de atatea si atatea certuri. Te si admir uneori cand vad cu cat stoicism suporti toate scuzele si lamentarile mele. Dar intelege-ma, nimic pe lume nu-mi poate crea orgasmul pe care mi-l oferi tu. Nu pot sa te jignesc punand in cuvinte ceea ce simt pentru tine. N-as putea sa mai calc un pas pe Pamantul asta fara tine.

Asa ca iti scriu acum sa te mai rog inca o data: lasa-ma si de data asta sa iti arat ca pot fi un om decent. Fie-ti mila si acum de un epic ratat al neamului meu. Nu-mi pasa ca ma injosesc si nu-mi pasa ca sunt la mila ta, imi pasa doar de noi. De NOI! Nu te pripi, adu-ti aminte de unde am plecat si ai incredere in mine. Impreuna putem sa depasim si treaba asta. Doar impreuna!

Te salut si te iubesc, scump ficat. Mai inteapa-ma, ca o merit, dar nu ma lasa in deriva. Mai avem multe de povestit muritorilor din jur. Yours, stapan’tu…

…si oameni cumsecade, iar eu sunt unul dintre ei. Pacat ca fata-mi respingatoare nu-mi permite sa-mi duc un act marinimos pana la un capat fericit al povestii…

Toate cele ce vor urma se intamplau acum vreo trei zile. In Iasiul acum insorit, pe atunci ploua. De vreo cateva zile, atat cat sa fie balti in toate punctele cardinale. Iar orice balta are o poveste, mai ales in tara in care balta dicteaza omului ce sa faca.

Afara era vreo noua si jumate’. Dimineata… Urat si umezeala. Bacovia de traia, intr-un orgasm cronic era si inca vreo patru poezii ambigue scria, tocmai ca sa fie injurat peste ani si ani de inca o generatie de boi care trebuie sa-i studieze opera pentru a trece un examen fara sens. Tanarul subsemnat se indrepta, agale si cu dureri de spate, cap si coate, catre o nou infiintat refugiu dintr-o veche si epica statie de tramvai: Campus Tudor Vladimirescu. Scopul? Irelevant…

Ma infiintez deci pe postament si astept. Un 13, un 1, orice sa ma duc pe colina Copoului. In fata mea, la picioarele mele dar nicidecum sa-mi ceara scuze, mila sau mana in casatorie, o balta. Adanca, lata, larga, umeda, chiar uda, in buza bordurii si, o data la vreo patru-cinci masini, gata sa se imprastie ca un bibelou cazut de pe biblioteca din sufragerie. O vad, o studiez si ma gandesc serios la ce voi avea de facut in viitorul ultra apropiat…

Vine primul tramvai. Un 7. Nu am ce face cu el dar, spre mirarea-mi destul de puternica, toata statia se goleste. Raman singur, de parca toti s-ar fi grabit in vagon doar sa scape de mine, cel plin de scabie, raie si paduchi. Tramvaiul pleaca, balta ramane insa gandurile mele converg spre aceeasi concluzie: move out of the way, bitch!!! Ma mut catre un capat al refugiului, la cativa metri sanatosi de apa aia cu mal.

Timpul trece, tramvaie nu… trece! In statie insa, incep sa apara omuleti. Doi langa mine, unul tocmai in capatul celalalt si, pentru ca aici e toata smecheria, doua mandre impodobite care, fiind probabil incurcate in gandire de machiajul de pe moaca, intr-o cantitate atat de mare incat probabil ca ar ucide un catel care ar dori sa le linga putin pe fata, in semn de afectiune, se pozitioneaza exact unde eram eu cu cateva minute inainte. Da, paralel cu balta cea de poveste.

Si aici intervine marinia mea incomensurabila. Intr-un acces de tupeu si bunavointa, eu altfel fiind un munte de timiditate si dezinteres, ma adresez fufelor: Ma, parerea mea e sa va dati mai incoace. Nu ca-mi imaginez eu tigara de dupa, dar balta aia o sa va faca si cu ochiul si o sa va dea si peste ochi. In fine, textul nu fu asta, desi cam asta imi doream sa zic in prima instanta, dar ideea a fost ca am incercat sa le avertizez. Cucoanele, vizibil afectate ca un muritor de rand precum eu, asteptator profesionist de tramvaie deci imposibil posesor de machinete adecvate pentru cururile lor tabacite doar preferential, aproape ca mi-ar fi zis un Mars, ciobane insa de ignorat, m-au ignorat ca pe-un cersetor. Nicio problema, nu mai sufar. Eu, dar ele?

Nu trec patruzeci de secunde… De la semafor, din stanga, pleaca un Logan sub forma unui taxi. Un demaraj puternic, demn de un sofer nervos sau, poate, de un client grabit. Directia prin statia de tramvai. Reformulam… Directia prin statia de tramvai, tangential puternic cu balta cea deja faimoasa. Rezultat: doua pisicute, ude din cap pana intre si in picioare. Ba mai mult, pana si pe fata si pe par si peste tot. Atat de dramatic fu impactul intre rotile aluia si apa, incat aproape ca balta nu mai exista, imprastiata fiind pe mandrele mele…

Eu, in continuare, marinimos, nu am procedat, desi poate ca se impunea, la un V-am zis eu, obositelor. Nu, eu sunt finut. Mie chiar imi parea rau pentru ele. Am inceput doar sa rad cat ma tineau plamanii de tare. Tare!!! Nepasator de privirile altora. Atat ce-am auzit: Hai fata sa ne schimbam, futu-l in gura de idiot! Cine? Eu?

No, n-am murit. Nu, nici nu m-am lasat de tot de blog. Sunt doar in deplasare. Am lasat totul de izbeliste si am plecat…

Si uite asa, de duminica pana azi, n-am prestat. Sa fie totul si mai interesant, singura idee pe care o am e una rezultata dintr-o epica discutie intre amici despre patosul poporului romanesc in crearea rachiului.

Concluziile fura ceva de genul ca mi-e foarte ciuda ca fac, sau cel putin incerc sa fac, o facultate in timp ce un litru de tuica e 40 de RON. Patru su’ de mii!!! Si cum tuica se face literalmente din orice… Nu inteleg de ce-mi pierd timpul cu o facultate unde am platit cam vreo sase-sapte dacii vechi in taxe si ras-taxe, unde-mi iau crosee in ficat pana si de la ultimul asistent ce se considera ninjalaul suprem intr-o cladire de invatamant, printre studentii care sunt ca niste invatacei ce musai trebuie sa fie obedienti.

Fratele meu, pai tuica se face si din cacat. Daca nu-s agricultor in asa fel incat sa-mi produc alte resurse din care sa scot borhot, om posesor de procese biologice sunt CU SIGURANTA! Pastele ma-sii, ne apucam de pufoaica. Acum insa, am niste intrebari apropo de asta. Si as ruga cunoscatorii sa ma ajute sa deslusesc misterele…

Din ce fel de rahat e mai buna pufoaica, de om sau de animal? Daca de animal, care e cel mai recomandat? Cum si in ce si unde se depoziteaza resursa? De ce cantitate e nevoie pentru un kil de rachiu? E mai bun cel solid sau cel putin lichefiat? Iar intrebarea suprema… Eu am mai gustat o tuica, doua la viata mea. Lumea imi zicea din ce fel de fruct e si zau ca, la un moment dat in procesul de ingurgitare, se mai simtea cate un iz sau o aroma din fructul respectiv. E valabil si pentru pufoaica?