Prin anul intai de facultate, eram atasat de tramvai. In sensul ca petreceam mai mult timp in tramvai decat in multe alte locuri poate mai importante. Daca as fi scazut orele pe care le dormeam pe zi, cred ca jumatate din timpul ramas eram fie in vreun tramvai, fie asteptand unul. Oriunde ma duceam, de oriunde veneam, pe oriunde umblam, tramvaiul ma cara. Pe mine, pe toate-mi kilogramele si tot ce caram dupa mine.
Pana atunci, nu prea avusesem de-a face cu el. La liceu mergeam pe jos, eram unul din privilegiatii care statea la nici douasprezece minute de scoala. Imi mai trebuia cate-un tramvai pe ici pe colo cand nimic altceva nu putea acoperi distanta. Doar tramvai, niciodata altceva. Niciodata maxi-taxi din acela, microbuz de 16 locuri in care, apropo, mai niciodata nu aveam loc pe scaun. Nu ca ar fi asta o problema, dar aproape de fiecare data cand eram in picioare insemna ca era aglomerat. Maxi-taxi aglomerat?! Hmmm, cred ca multi stiti cat de fabulos e…
Nici autobuze. Recent, sunt prin autobuze mai mult decat prin tramvaie. De altfel, in ultima perioada, m-am plimbat mai degraba cu autobuzul sau cu taxi-ul. O fi si pentru ca toate liniile de tramvai din Iasi par a fi intr-un amplu proces de metamorfoza. Mai am putin si cred ca or sa schimbe si vagoanele, atat de mult patos par sa depuna in a modifica infrastructura asta…
Intotdeauna am fost atasat de tramvai, mai ales cand am inceput sa-l cunosc mai bine. Mi-a fost de departe cel mai bun prieten in primul an de facultate. Aproape ca invatasem mai toate statiile din Iasi, circulam atat de des incat as indrazni sa zic ca am invatat si controlorii, din vedere. 3, tramvaiul cu care aveam legatura cu gara, 1 era cel care ma ducea in Copou iar 13 cel care ma intorcea unde locuiam atunci, in Tatarasi. 11 era legatura mea catre persoana pe care o iubeam, 7 ma ducea la Mall iar 2 si 8 le foloseam uneori ca si legaturi.
Insa ceea ce-mi placea intotdeauna in tramvai era ca, daca era catusi de putin neaglomerat, era locul unde-mi gaseam cea mai placuta liniste. Simteam ca am spatiu, ca desi sunt expus la ochii tuturor celor din jurul meu eram totusi in lumea mea. Stiam ca nu voi pati nimic pentru ca tramvaiul merge pe sine si e cel care are prioritate mai peste tot in trafic, stiam ca, orice ar fi, ma duce acolo unde trebuie sa ma duca si nu are cine sa-l opreasca atat de usor.
Pur si simplu intram in tramvai, compostam biletul si ma asezam intr-un loc in asa fel incat sa nu am pe nimeni in jur. Apoi, cu castile in urechi, dispaream din peisaj si aveam timp sa ma gandesc la orice. E ca si cum eu si gandurile mele imparteam o masa la care stateam si discutam orice-mi trecea prin… gand. Iarna sau vara, cald sau mai frig decat afara, mai plin sau doar eu si vatmanul, in tramvai mi-am petrecut mare parte din anul intai de facultate, o perioada de care imi e dor. Aveam parte de acel gen de liniste care nu doare, acel antonim al linistii care sfasaie un suflet si-l mesteca incet. Stiam unde ajung si, pana acolo, apucam sa ma gandesc la orice-mi doream pentru ca aveam ceea ce-mi doream: timp, liniste, sunet, acea singuratate benefica printre altele.
Stau si ma gandesc acum ca as da orice pe-o aproximativ interminabila calatorie cu tramvaiul 11. Plecam din capat in capat aproape, 12 statii si trei sferturi de oras, cinci cartiere si doua puncte pe care le uneam des si cu placere. Muzica in casti, placerea de ajunge in fiecare parte din cele doua, linistea din timpul mersului si sentimentul de a nu fi singur. Aveam tramvaiul…
Apropo, ce ascult mai nou prin mijloacele de transport…
Etichete: muzica, personal, tramvai
