envi

Daca puteai fi mai fericit? Evident…

Nimeni, oricat de euforic e, nu poa’ sa-ti spuna ca-i fericit. Stii fraza aia pe care toata lumea o are in gura si care incepe cu “cea mai fericita zi din viata mea a fost cand…”? Aia e marturia omului cum ca, intr-o viata mizerabila, o zi i-a mers bine, nu ca intr-0 viata buna, normala, decenta, cineva sau ceva i-a mai atarnat un sirag de bucurie la gatul deja plin de multe alte siraguri.

Daca puteai fi mai avut? Normal…

Nu blestema in stanga si in dreapta, nu-i nici vina ta si e foarte probabil sa nu fie nici vina altora ca tu ai mai putin decat altul. Se foarte poate ca multi care au mai mult ca tine sa fie mai slabi de inger, mai slabi de minte sau mai slabi de caracter. Si crede-ma, intre o punga cu aur sau o punga cu intelepciune, am s-o aleg pe-a doua, pentru ca o a doua punga de-aur n-am sa mai am vreodata, dar cu intelepciunea s-ar putea s-adun mai multe.

Daca puteai fi mai frumos? Eh, mai vorbesti?!

Pe la o varsta, nevoile tale se schimba. Indiferent de ce ai in pantaloni, de cat de mare sau de adanca, de cat de vioaie sau de statuta, la un moment dat trupul nu-i de-ajuns. Bucura-te ca arati bine, e din ce in ce mai rar, dar in acelasi timp, nu te bucura prea mult pen’ca dintr-o data ai sa te trezesti la fundul sacului. Da, pentru ca e trecatoare. Ce NU trece e mintea. Gandeste-te la asta…

Puteai fi multe! Puteai fi mai fericit, mai instarit, mai frumos. Dar nu-ti pierde timpul blestemandu-l pe cel din stanga ca le are pe toate, pe cel din dreapta ca le are mai bine sau pe cel din fata ca le are mai multe. Ghinion! Viata nu-i corecta cu tine! Inceteaza sa mai cauti motive ca unul are, altul are si mai mult, celalalt parca si el are mai mult ca tine, iar tu zaci in neputinta. Daca la capatul zilei n-ai priceput ca singura vina pentru toate e, de fapt, a ta, pentru ca te resemnezi plangand in loc sa transpiri incercand si izbutind, primul drept pe care toata lumea ar trebui sa ti-l ia e ala de-a privi incrucisat pe cine are…

Da, altcineva nu ar putea sa-ti traiasca viata ta complicata. Dar, surpriza!, nici tu nu ai putea sa o traiesti pe a lui. Ideea e ca, la un sfarsit ipotetic, in timp, se trage o linie. TU unde te situezi? TU inca plangi, sau TU poti sa spui “Acum, azi, altii se uita la mine cu jindul cu care ma uitam eu candva…” ATUNCI ar trebui sa fii fericit! Atunci ai ajuns cineva. Altfel, n-ai inteles nimic din ce trebuia…

… intr-o mica sau mai mare masura. Tu mai tii minte cand maica-ta si taica-tu iti spuneau sa nu?

Eram micut, nu cred ca intrasem in gimnaziu. Maica-mea ma pacalea ca, daca fumez, o patesc rau de tot pentru ca am nu stiu ce alergie care o sa faca POC si o sa fie groaznic. N-o sa mai pot sa ies pe-afara, alea alea. Peste vreo 7-8 ani, fumam prima oara. Eram intr-o excursie pe la Sighisoara, intr-un hotel care se numea – nu stiu daca mai exista – Steaua, parca. In capatul culoarului, intr-o camera, statea una din colegele mele de clasa din liceu. Ea fuma, eu cam durduiam de curiozitate. Si hai! Camel, daca nu ma insel. “Trage din tigara si apoi trage aer adanc in piept si apoi scoate-l afara”. Mi-a iesit din prima! Dar am si innebunit de cap si de tusa din prima. Insa nu m-am descurajat si am inceput o cariera sinistra de vreo sase ani de tutun. Nu mult, poate o medie de 2 pachete pe saptamana, poate!, dar e acolo la CV. M-am lasat in 2009, ferice…

O poveste adevarata despre un pusti care nu voia niciodata sa-si supere parintii. Asta pana si-a dat seama ca poate sa se ascunda de ei. Si cu tutunul, si cu altele. Si ce fel de altele… Pana cand, de fapt, a devenit exact ceea ce parintii il invatau sa nu devina.

Asta suntem toti: suntem exact ceea ce parintii se temeau sa devenim. Fumam, bem ca porcii, ne ascundem ca avem vicii. Fetitele pentru care parintii se lupta din rasputeri sa nu-si dea himenul pentru neaveniti, sau macar sa-i puna dobitocului gluga pe cap sa n-o pateasca mai rau; baieteii care sug tigari si-si beau ficatii; astia suntem toti. Putini sunteti cei care faceti exceptie, nu va faceti iluzii c-ati fi modele intr-o societate de copii teribilisti. Ia ganditi-va bine, scumpi elevi de nota 10, cu performante extra-scolare exemplare si multe altele pozitive pe langa: cand a fost ultima oara cand ati imbulinat-o rau? As paria un rinichi ca toata lumea are o boacana, de care nu vrea sa-si aduca aminte, in cel mult ultimele trei luni.

Parintii nostri se lupta sa ne educe. Aia nu-i bun, aia e foarte rau, cealalta si ailalta sunt sanatoase si corecte. Cat suntem mici si cruzi, poate iese. Apoi nu. Apoi ne transformam in antonimele dorintelor lor si binelui nostru.

Doar ca, la un moment dat, vom fi parinti… Ce facem atunci?!

“Bai, totusi, pune-te si tu in locul ei/lui…”

Innebunesc cand aud fraza asta ca un argument intr-o discutie!

Nu sunt genul de om care sa creada in destin mai repede decat in ce-si face omul cu mana lui. Proverbul ala romanesc care spune ca dormi cum iti asterni e universal valabil. Situatia unui om e un efect direct a tot ceea ce spune, face, gandeste si intreprinde intr-un moment sau altul din viata. Spre exemplu, nu te poti plange ca ai o viata grea la serviciu, de moment ce, banuiesc, nu te-a fortat nimeni nici s-alegi o scoala care sa te duca pe acel post, nici nu te-a fortat nimeni s-alegi acel post si, mai mult de-atat, vremurile iti permit, cu suferinta de rigoare, sa-ti schimbi locul de munca. Si in plus, nimeni nu zbarnaie tot timpul de fericire la locul de munca.

Si aici intervine stupizenia frazei din inceputul articolului… Read the rest of this entry »

Suntem o societate care, pe zi ce trece, devine din ce in ce mai pesimista si mai egoista. Suntem preocupati doar de noi insine, uneori poate si de apropiatii nostri. Si astfel ajungem sa omitem un fapt fascinant, acela ca viata iti poate oferi nenumarate momente, fapte si lucruri de neuitat, iar noi le uitam, le lasam sa treaca neobservate sau efectiv nu suntem interesati.

Citeam recent despre un violonist celebru care, intr-o zi, a mers intr-una din statiile de metrou aglomerate din New York si a inceput sa cante, aparent pentru un dolar in plus. In mai bine de trei ore, n-a avut parte decat de atentia fugitiva a catorva copii si a strans cateva zeci de dolari. Violonistul e unul din cele mai mari talente ale momentului, canta la una din cele mai scumpe viori din lume, iar peste trei zile sustinea un concert cu casa inchisa, unde a vandut mii de bilete la pretul mediu de 100 de dolari. Aici canta pe gratis! Pentru toata lumea! Nu l-a vazut nimeni… Nimeni n-a avut timp pentru el…

Suntem prea preocupati cu noi insine. Ne fabricam griji si motive de stress gratuite iar in jurul nostru se desfasoara o viata si o lume fascinanta. Dar noi uitam s-o admiram… Uitam sa admiram ce e in jurul nostru. Cine-si mai rapeste cateva minute pentru un peisaj de primavara? Sau pentru un apus rosiatec? Lumea este fascinanta dar degeaba este asa daca nu ne facem timp s-o admiram. Nu te mai poti lauda ca ai lumea in maini, lumea te are pe tine si te are doar ca pasager. Asta ar trebui sa doara…

Suntem niste roboti cu traiectorie clara si ne pierdem simtul admiratiei pure, brute. Iar lumea se desfasoara in fiecare zi doar pentru ca nimeni sa n-o vada… Iar atunci, nu te mai poti numi mandru sa fii parte din ea! Nu uita ca lipsa ta de atentie sau preocuparea pentru nimicuri te poate rapi de a partaja un moment sau o imagine irepetabila intr-o viata de om. Opreste-te putin din ritmul malign al prezentului, ia o gura de aer si admira lumea inconjuratoare. Nici nu stii ce pierzi…

Si deodata inima nu-ti mai bate. Si ai pierdut zeci de ani pentru nimic, ai murit nestiind cat de misto e lumea in care ai trait pentru ca te-ai prefacut ocupat cu alte mizerii…

Te desparti de iubirea vietii tale? Urmeaza durere, suferinta, cine mai stie ce. Si toata lumea iti spune un singur lucru: timpul te va face bine, timpul va trece si, o data cu el, toate se vor face inapoi bune si roz si corecte. Si, culmea, merge…

Iti moare cineva drag? Lacrimi, melancolie dureroasa, lumea se pravaleste in jurul tau si simti cu adevarat ca vorba aia, “moartea e mai dureroasa pentru cei care raman in viata”, e mai corecta ca orice alta fraza de pe planeta. Si singurul lucru care te va repune pe picioare e tot timpul, indiferent cat vei lupta cu toate…

Un regim alimentar? Efectele se vad in timp. Educatie de calitate? Ani, deci tot in timp… Vrei s-ajungi in top in cariera pe care ti-ai ales-o? Da, pupa funduri, dar tot in timp vei ajunge sa fii ce-ai vrut, sau macar ceva pe aproape.

Sunt atatea lucruri negative pe care timpul le rezolva. Oricat ai lupta, oricat ai munci si oricat ai suferi, e mai productiv dac-o faci in ani de zile decat in secunde, efectele sunt mai evidente, mai puternice si, destept fiind, intotdeauna pozitive. Si-atunci nu pot sa nu ma intreb: cum dracu’, in timp, ne-am prostit si am complicat lumea asta intr-un asemenea hal?!

Ganditi-va putin la asta… Paradoxal, timpul ne-a transformat in niste tampiti intelectual, niste superficiali si niste fiinte umane care functioneaza intotdeauna pe sistemul “de ce simplu, cand se poate complicat?”. Mi-e frica sa intreb un scolar din aproape orice colt normal al planetei cateva chestiuni de baza. Sunt circumspect fata de tot ceea ce inseamna “new”, “updated”, “imbunatatit”, “revolutionar”; in 8 din 10 cazuri se intampla sa nu inteleg nimic si, atunci cand o fac, sa-mi dau seama ca n-am nevoie de nimic din ce am inteles. Sunt pesimist cand cineva imi rosteste “reforma” in contextul oricarei utilitati, serviciu, tari, ORICE! Pe masura ce timpul trece, simt ca regresam si complicam viata asta amarata, salvata de atatea ori de… timp.

Hai, multumesc mult, TIMPULE! Sau trebuia sa injur omenirea…? Cine dracu’ e de vina aici?!

La 24 de ani, nu am reusit sa realizez, dupa parerea mea, decat un singur lucru demn sa-l mentionez: niciodata nu am facut ceva decat pentru ca am vrut sa o fac. De cand mi-au dat mugurii de pilozitate pubiana, niciodata nu am savarsit o fapta, n-am spus o vorba, nu am ras mai mult si nici nu m-am uitat intr-o directie mai putin decat atat cat mi-au dictat fie sufletul, fie creierul, fie, de cele mai multe ori, impulsul.

Asta pentru ca, la un moment dat, ma saturasem sa traiesc pentru viitorul incoerent. Pentru raiul sau iadul de la capatul vietii. Pentru karma, pentru ca altadata sa primesc ceva pentru fapta mea buna sau sa mi se ia ceva pentru insensibilitatea, nesimitirea sau nebunia mea. In medie, un om traieste undeva spre vreo 60 de ani. Din astia, sapte sunt inocenti, dar aproape inconstienti, mai mult de 15 se duc pe banci de scoala, iar apoi lucrezi in slujba viitorului si a copiilor. Momentul meu, propriu-zis, cand mai e?! In fiecare zi, in fiecare moment… Nu pentru ca asa trebuie, pentru ca asa e cliseul, pentru ca asa zic revistele glossy, ci pentru ca asa vreau eu! Read the rest of this entry »

Stiti crasmele alea ieftine, de la parterele blocurilor sau la un loc cu un magazin cu de toate in care vedem tot felul de dubiosi aparent fara ocupatie si orizont care beau cate-o cinzaca rasuflata si pahare de vin otetit? Ma indoiesc ca e cineva care ma citeste si nu stie macar una…

Discutam acum cateva luni c-un amigo francez despre socru-su. Om ajuns acum la cinzeci de ani, nevasta fidela, muncitoare si placuta. Doi copii, casa mai mult decat decenta, doua masini, tot tacamul. Un foarte bun lucrator in constructii, fara niciun fel de griji financiare, nevasta-sa fiind si ea angajat in cadrul primariei de-acolo, fost portar si antrenor de portari la o echipa de liga a 5-a franceza. Un om, deci, cu o viata buna spre foarte buna si caruia, desi nu i-au lipsit greutatile, o duce acum bine. Un om cu un singur viciu, fumatul. Asta pan-acum un an si ceva cand s-a apucat sa traga mai multe sprituri decat de obicei. Azi putin, maine mai mult si tot asa. S-a ajuns pana intr-acolo incat familia si apropiatii incearca sa evite sa expuna alcool la masa sau la intalniri si il tempereaza oricat posibil. Ce motiv sa aiba?! Ce sa-i lipseasca? Ce sa-l determine?

In anul intai de facultate, adica in 2005-2006, la capatul blocului, vedeam in fiecare zi un batranel. Haine murdare, neras, netuns si carand aproape aceeasi sacosa de fiecare data. Imagine sumbra… Cu o singura mentiune: cu urechile mele l-am auzit de mai multe ori recitand fraze si strofe in engleza, in franceza sau din poezii romanesti. Monologuri intinse cu un limbaj elevat, momente care te lasau cu gura cascata. Auzisem ca fusese profesor la un liceu bun din Iasi si, intr-o zi, pur si simplu a innebunit. A cedat, a plecat de acasa si a lasat totul in spate. Nu mai stiu ce s-a intamplat cu el, m-am mutat la sfarsitul anului intai, cert e ca imaginea sa recitand versuri in limbi straine, stand pe o bordura cu sacosa ravasita alaturi e una impresionanta.

Trec aproape in fiecare zi pe langa o crasma de genul celor descrise in primul paragraf. Vad tot felul de oameni care se inscriu intr-un singur tipar: s-a cam terminat viata pe termen lung pentru ei. Asteapta sa moara, probabil, supravietuind de pe-o zi pe alta si refugiindu-se in acel pseudo cerc social. Si ma intreb, daca eu o sa ajung la fel? Nimeni si nimic nu-mi garanteaza ca nu voi sfarsi pe-un taburet de lemn, la o masa invelita cu o carpa, jucand table intr-un joc cu piese lipsa, zaruri diferite si sorbind romuri contrafacute, discutand de politica, de Iliescu, de Maricica si de cat mai e kilu’ de cartofi. Altora, descrisi mai sus, li s-au intamplat chestiuni asemanatoare, desi duceau vieti mai presus decat normale, cu griji ca oricare altele, nimic spectaculos.

Ce-ti garanteaza, desteptule si absolventule si bloggerule si elevule si casatoritule si angajatule si salariatule, ca n-o sa sfarsesti in crasma de la coltul blocului?